43 de copiii de la un orfelinat din apropierea orasului Dnipro, Ucraina, au reusit ca prin minune sa scape din ghearele razboiului. I-au salvat 11 însotitori inimosi, toti angajatii orfelinatului. Copiii au de la 7 luni, cel mai mic, la 17 ani si toti au o poveste dureroasa în spate. Fie au fost abandonati la nastere, fie au fost abuzati în familii. Acum, razboiul, o alta drama, care le-a spulberat din nou linistea din casa lor din Dnipro. Drumul pâna în România a durat 24 de ore, o zi cât o viata, viata care si-ar fi putut-o pierde oricând. “Când pornesc sirenele, coborâti la subsol. Veti dormi îmbracati!" Daria Valeriana Dosciuk este jurist la organizatia Hope and Homes for Children care administreaza orfelinatul. Ea este cea care s-a luptat mereu în instanta pentru ca cei mici sa fie în siguranta. Nu a crezut însa niciodata ca va trebui sa lupte ca sa-i salveze si de ororile unui razboi. Daria Dosciuk îsi aminteste si acum cu teama de ziua de 23 februarie, când la orfelinat au facut instructajul. Ordinele erau clare: în caz de razboi, toti angajatii îsi vor lasa familiile si casele si vor veni la orfelinat. Subsolul fusese ticsit cu o saptamâna înainte cu provizii, apa si alimente. Dar chiar si asa, toti au crezut pâna în ultimul moment ca este vorba de un simplu exercitiu. "Instructajul l-am privit ca pe o formalitate. A doua zi au avut loc deja primele bombardamente. La 6,45, am primit un apel telefonic care anunta ca a început razboiul. Timp de 40 de minute, m-am plimbat prin casa, socata. Nu stiam ce sa fac, cum sa procedez, chiar daca eram instruita. În acea dimineata, copiii au intrat pentru prima data în subsol. Cei mari au ajutat si au carat saltele de la etajul 2, jos. Geamurile au fost baricadate", povesteste Daria Dosciuk. Zeci de perechi de ochi priveau speriati la cei care încercau cu calm sa le explice situatia: "Când pornesc sirenele, va încaltati repede si coborâti imediat la subsol. Veti dormi îmbracati". Au urmat nopti crunte. "Buncarul nostru ne putea deveni sicriu oricând" La stiri, nu exista zi în care o scoala sau un spital sa nu fie doborâte de bombele rusesti. Se întâmpla în regiunile vecine. Orasele mari erau deja sub asediu, iar pe rafturile magazinelor batea vântul. Si-au dat seama ca aveau de ales: fie mureau de foame, fie de bombe sau gloante. Au urmat alte cinci zile de groaza, când au încercat sa ia legatura cu alti colegi de la orfelinatul din Makarov. Stiau ca sunt bombardati si nu stiau daca cei mici din centru mai erau în viata. Cladirea orfelinatului era noua, dar nu avea subsol unde sa fie adapostiti copiii. Despre ei au aflat mai târziu ca au parasit orasul pe jos, sub o ploaie de bombe. La fel, spune Daria Dosciuk, a fost si cu cei din orfelinatul din Vorsel. “De la colegii de acolo, prin telefon, am învatat cum sa scoti copiii din oras, când orasul este plin de soldati rusi care trag", spune jurista. În privinta coridoarelor umanitare, Daria Dosciuk da din mâna a lehamite. Spune ca, desi la negocieri se stabilesc intervale orare de încetare a focului, rusii nu respecta nimic si îsi continua macelul. Cu toate acestea însa, trebuiau sa încerce sa fuga pentru a mai avea o sansa.“Nu ma gândeam decât ca buncarul nostru ne putea deveni sicriu oricând. Oricând puteam fi blocati, pentru ca se tragea aerian. Acela a fost momentul în care am decis sa fugim, sa salvam copii!". Trenul mergea cu luminile stinse pentru a nu fi vazut de rusi Pe 11 martie au decis ca trebuie sa gaseasca o cale de iesire din tara. Au sunat în România si au întrebat daca se poate face ceva ca micutii sa fie salvati. Doua zile mai târziu au primit raspunsul: aveau casa si hrana asigurata în judetul Iasi. Luni au început sa pregateasca actele pentru copii. "Pe cei mici îi scoseseram deja din centru si îi duseseram într-un sat din suburbia Dnipro. Marti i-am adus înapoi pentru ca urma sa plecam. Am plecat a doua zi seara", povesteste Daria Dosciuk. Trenul de refugiati nu avea ora fixa de plecare. Pleca atunci când era liniste, când nu erau bombardamente. Au reusit sa-l prinda. Usile vagoanelor se deschideau brusc. Când se umplea un vagon, usa se bloca automat. "Noi am avut un vagon doar pentru copii. I-am urcat în vagon, s-au blocat usile si apoi vagonul a fost atasat la tren", spune Daria Dosciuk. La început, la plecare li s-a facut instructajul: telefoanele mobile închise, la fel si geamurile. "Mereu întrebam cât mai avem. Dadeau din umeri. Nu puteau sti. 24 de ore am facut", povesteste Daria Dosciuk. Jumatate de drum au stat în bezna. Trenul mergea cu luminile stinse pentru a nu fi vazut de rusi. Altfel ar fi fost bombardat. Copiii, carati în brate de voluntarii români, peste granita Când au ajuns în Hmelnîtkîi, au ramas umiti de cât de multi voluntari erau în gara. Si era liniste. I-au întrebat daca au nevoie de pampersi, medicamente, alimente, apa, dar nu au vrut. Le-au spus sa-i ajute pe cei din celelalte vagoane, care erau ticsite. La Salatvina când au ajuns, au sunat si au cerut doua autocare ca sa-i treaca pe copiii granita. Masinile au tras pâna la platforma, cei mici au fost transferati din tren si au plecat spre granita. "La granita, politistii de frontiera s-au uitat la noi si au întrebat: Cum credeti ca veti putea trece podul cu atât de multi copii mici? Noi nu stiam nimic de vreun pod. Atunci, am primit sprijin de la 15 voluntare din România, care au intrat în Ucraina cu pasapoartele. Pe pod, au luat câte doi-trei copiii în grate si i-au trecut. Vamesii ne ajutau cu bagajele, spune Daria Dosciuk. Dincolo de pod, îi astepta un cort calduros, mâncare, dulciuri, apa si jucarii. Dupa formalitatile din vama, copiii au fost urcati într-un autocar cu destinatia Iasi. Daria Dosciuk se uita si acum cu groaza în spate. Deocamdata, în Dnipro, nu se duc lupte grele, este ferit de orasele “erou" precum Harkov, Mariupol. În schimb, sirenele urla toata ziua. "Când aud cum plânge sau tipa un copil, încep sa tremur. Parca aud anti-aeriana", spune Daria Dosciuk. Si cei mici tresar la orice geam închis brusc, la orice usa trântita. Îi întreaba pe cei care îi îngrijesc daca nu cumva bombele rusesti au ajuns si aici. "Noi avem bebelusi abandonati în maternitate sau pe strada, avem copiii neglijati de parinti, batuti, înfometati, unii agresati sexual", spune Daria Dosciuk. Cei mici trecusera deja printr-un razboi, înainte de cel rusesc. Dar chiar si asa, copiii îsi fac griji pentru parintii lasati prada bombardamentului. Anna, o fetita de 4 ani, cu parinti alcoolici se apropie de Daria Dosciuk si o întreaba îngrijorata ce se întâmpla cu mama daca doarme si nu aude sirenele. Cea care o ocroteste acum, o mângâie pe crestet, îi zâmbeste si în spune: "Va fi bine!"
