„De câtiva ani nu mai întâlnesc monstri sacri. Vai, Universitatea nu mai produce figurile providentiale ale trecutului! Nu gasesc cui sa ma închin, cui sa slujesc. Ma simt ca un orefelin pierdut într-o lume de sclavi fara directie. Sint deznadajduit, fara busola. Mai am doisprezece ani pâna la pensie si am ajuns al nimanui. |sta este motivul pentru care am sunat. Oricât ai fi tu de ocolit de stralucire, simt putintica energie în tine. În lipsa de altceva, sunt asadar nevoit sa te întreb daca ai accepta sa fii monstrul meu sacru?” Colegul meu de la Catedra „Izvoarele Metafizicii”, lector doctor Salvador Claunella, m-a sunat în pandemie si m-a apostrofat din primele secunde ale convorbirii: „Nu mai vreau sa tac. Îti citesc, de decenii, cum sa le zic, fiziologiile academice si sunt profund nemultumit. Creezi outsider-ilor impresia ca lumea universitara ar fi complexa, cu tipologii diverse. Nimic mai fals. De când ma stiu, în Universitate – si am, stii bine, peste treizeci de ani de activitate didactica aici, desi am ramas doar lector –, eu nu am cunoscut decât doua categorii de profesori: monstrii sacri si valetii lor. As vrea sa ma întelegi corect – aceasta dualitate a oferit echilibru si coerenta sistemului dintotdeauna. Asa cum, în regnul animal, exista doua tipuri de personalitati, alfa si beta, iar dihotomia respectiva asigura supravietuirea speciilor, stabilind din start rolurile de lideri si rolurile de executanti, în spatiul academic, s-a constituit, pesemne ab origine, relatia dialectica – i-as spune, ca specialist, hegeliana – stapân-sclav, adica monstru sacru-valet. Fiecare îl determina si conditioneaza pe celalalt, iar institutia traieste prin fluxul sangvin nascut din raportul lor antagonic, precum un mecanism functional pe baza principiului vaselor comunicante. Tot ce trebuie sa stii atunci când sortii te aduc în sfera universitara este careia dintre cele doua clase îi apartii – prin temperament, pregatire, inteligenta si, nu în ultimul rând, charisma personala. Daca esti valet din nastere, însa banuiesti ca în tine se ascunde un monstru sacru, mai devreme sau mai târziu, vei lua suturi în fund de la toti si vei cadea în mizerie. Daca, dimpotriva, ai natura de monstru sacru, dar, dintr-o nefireasca înclinatie catre recluziunea comoda, vrei sa pozezi în valet, vei suferi fie oprobriul public, fie dezgustul de sine, ambele catapulte spre aceeasi trista mizerie. Nu ezit deci sa afirm ca succesul unei cariere academice depinde de capacitatea titularului ei de a-si recunoaste si asuma, timpuriu, atât identitatea, cât si postura în interiorul elaboratei arhitecturi.” Claunella s-a oprit din peroratie pentru a marca, parca, scurtul interval de suspans, apoi a hohotit sarcastic în telefon: „Ha, ha, ha, stiu ce gândesti acum! Îti zici ca valetii stau cuminti în umbra stapânilor si, când le vine apa la moara, le dau la oase pentru a le lua locul. Se mai întâmpla si astfel, nu neg, dar inutil. Ce observam mai devreme e incontestabil. Nu poti deveni monstru sacru, daca te-ai nascut sclav, si nici viceversa. Asemenea rasturnari de situatii reprezinta prilejurile demascarii protagonistilor si aruncarii lor inechivoce în amintita mizerie. Calitatea monstruos-sacra nu depinde de grad ori vârsta. Stapânul nativ iese la iveala chiar si din asistentul tânar, complet neexperimentat, pe când instinctul servitutii cronice va sta în picioare si la profesorul trecut prin toate etapele meseriei universitare. Pozitiile în cauza nu tin de revolutii, evolutii sau involutii. Au caracter transcendent, vin pe filiera ontologica, nu pot fi inversate, mutate, modificate. Monstrul sacru ajunge, vrând-nevrând, pe un palier principal, central, iar, în jurul lui, încep sa graviteze, ca niste licurici bezmetici, valetii academici. Si unii, si ceilalti vor fi, repet, câta vreme nu-si tradeaza menirea, fericiti. Vor tine sistemul în stare de functiune, vor da sens spatiului universitar. Si nici macar nu va fi nevoie de tensiuni pentru stabilirea categoriilor. Ele vin natural, lucrurile sunt asezate, cum spuneam, de la sine, în ordinea lor atavica. De aceea, stimate coleg, consider ca asa-zisele tale disectii tipologice pe trupul tabacit al gigantului universitar arata ca niste maimutareli de copil razgâiat, deoarece pierzi din vedere esentialul – dihotomia de structura a mecanismului! Totusi, nu am sunat numai sa te critic. Ca sa fiu sincer, am o problema imensa. În cei treizeci de ani de profesie universitara, am fost un servitor perfect. Am stat, fara pretentia vreunei promovari imediate, la cheremul unor stapâni din cei descrisi adineauri. Am profitat enorm, firimiturile cazute de la masa lor dovedindu-se mai mult decât îndestulatoare, de benefice, pentru mine.” Dupa un nou moment de pauza, Salvador Claunella a continuat solemn: „De câtiva ani nu mai întâlnesc monstri sacri. Vai, Universitatea nu mai produce figurile providentiale ale trecutului! Nu gasesc cui sa ma închin, cui sa slujesc. Ma simt ca un orefelin pierdut într-o lume de sclavi fara directie. Sint deznadajduit, fara busola. Mai am doisprezece ani pâna la pensie si am ajuns al nimanui. Asta este motivul pentru care am sunat. Oricât ai fi tu de ocolit de stralucire, simt putintica energie în tine. În lipsa de altceva, sunt asadar nevoit sa te întreb daca ai accepta sa fii monstrul meu sacru? Te asigur ca voi fi o sluga loiala si devotata.” Am raspuns speriat, cu o pitigaiala de valet în glas: „Sigur ca da! Vreau sa fiu monstruletul tau!” Codrin Liviu Cutitaru este profesor universitar doctor la Facultatea de Litere din cadrul Universitatii „Alexandru Ioan Cuza” din Iasi
