De la o vreme, dupa ce am trecut în a doua parte a vietii, visez lucruri de-a dreptul ciudate. În mod bizar, ma imaginez zburdând pe Luna, ca un fulg, sau plimbându-ma cât se poate de relaxat si fericit pe Uranus. (Daca as spune ca ma închipui pe Venus, botezata astfel dupa numele roman al Afroditei, ati crede ca am apucaturi onirice freudiene, deci, psihanalizabile!) Pe de alta parte, în cosmaruri, mi se arata ca merg gâfâind pe Saturn sau Neptun, ca stau nemiscat si aproape sufocat pe Jupiter. Din motive cu totul necunoscute si pe masura ce îmbatrânesc, am ajuns sa visez nu poama coapta si gutui galbuie, ci imponderabilitate. În copilarie, visam neîncetat, de multe ori, chiar cu ochii deschisi. De pilda, pe timpul verii, reprezentarile mele onirice, diurne si nocturne, aveau ca obiect strugurii neobisnuit de aromati din via lui mos Mitruta sau roadele smochinului aflat sub geamul casutei în care traia doamna Tania. Din pacate, între dorintele mele arzatoare si realitate se înalta un gard de gladita (sau gladis, dupa cum îi spuneam noi), plin cu spini cinici, lipsiti de omenie, impenetrabil ca zidurile Alcatrazului. Peste drum, trona de-o vesnicie zarzarul urias al matusii Iftinceasa, întotdeauna încarcat de fructe, falnic, aidoma pomului vietii. Privindu-l cu jind prin sparturile gardului, începeam sa înteleg de ce Eva n-a facut fata vicleniei sarpelui, iar Adam, avansurilor irezistibile ale consoartei predestinate. Însa de când vazusem, în borcan, dantura lui mos Iftinca, traiam cu senzatia ca acesta îsi punea dintii la loc doar noaptea, ca sa-i înfulece pe plozii cu gânduri necurate, carora le-ar fi trecut în cap sa-i calce gradina, pe furis, la adapostul întunericului. Asa ca stateam toata ziua în praful huditii, cu gura cascata si cu ochii holbati la copac sau pierduti în zare, sperând sa se întâmple o minune si babuta sa apara cu câteva zarzare molcute si injectate cu nectar divin, culese din iarba proaspat spalata de roua diminetii si asezate cu grija în pestelca. De multe ori, adormeam visând mere varatice, caise usor chifligite, parfumul de Ottonel sau al Muscatului de Hamburg, aroma cireselor de mai sau a bardacelor rozalii si zemoase. Gurmand din nascare, dupa Sfântul Andrei, pe când primii fulgi anuntau mult asteptatul Craciun, începeam sa visez abur de colac pârpâlit la caldura jarului din cuptor si zeama perelor culese târziu, puse la copt în tuhalii cu grâu. De Anul Nou, când mergeam cu uratul si treceam pe lânga casa lui Dan a' lu' Borza, aveam halucinatii vizuale cu ciresele în schimbul carora, prin iunie-iulie, îi dadeam dealerului nostru de placeri nevinovate un pachet de tigari Carpati, Marasesti sau Nationale. Pe la sfârsitul iernii, când borcanele cu dulceata ascunse de maica-mea (pentru a evita epuizarea instantanee a stocurilor) erau istorie, ma cotropeau ,în amintirea toamnei, halucinatiile olfactive, cu mireasma de magiun abia racit în ceaun si întins pe turta calduta. În mod paradoxal, pe masura trecerii timpului, visul îsi pierdea treptat si ireversibil din ingenuitate. Nu mai avea ca obiect poama, corcodusele, semintele crude sau prajite de bostan sau de rasarita, adica, nu mai avea caracter vegetal, ci unul mai… carnivor. Natura lui diurna, cu ochii deschisi, prin crapaturile gardului, disparuse în favoarea celei eminamente nocturne. Sosise adolescenta si, în mod cu totul de neînteles la acea vreme, nu mai visam la roadele pomului oprit din gradina Iftincesei, la mere sau pere malaiete, ci la Eva însasi. Facusem o pasiune cam stranie pentru proteina nevegetala, ca sa spun asa, desi nu reuseam sa-mi dau seama daca sursa ei ar trebui sa fie carnea, de orice tip, cu singura conditie a prospetimii, sau lactatele, spre exemplu, urda. Dar sa nu intram în amanunte usor stânjenitoare… În orice caz, începeam sa-mi pierd ceea ce Piaget numeste capacitatea de a stabili cauzalitati magice, sursa vietii minunate a copiilor. Copilul este o fiinta fericita, deoarece poate visa oricând si orice: jucarii si fructe, colaci si bomboane, must si miere de albine. Puterea lui particulara de a se lasa în voia imaginatiei cu ochii deschisi, de a recurge la solutii magice pentru a construi si reconstrui neîncetat lumea, redesenând realitatea, uneori, complet împotriva firii lucrurilor, îi permite sa duca o viata de basm. De aceea, fetitele se cred printese, iar baietii, niste feti-frumosi care înving capcaunii si exorcizeaza lumea roasa de rele ori pacate. Evident, totul se întâmpla prin niste puteri magice detinute deja sau pe cale sa fie detinute. Atunci când esti tânc, o forta magica, nu cea obiectiva a fizicii si biologiei, umple cu daruri dulci ciresul babei Chertoaia. Din pacate, eu ma maturizam si, fara sa vreau, deveneam tot mai realist, mai pragmatic, începând sa am vise si visuri legate de statutul profesional, case, masini, conturi, vacante exotice, adica, toate acele lucruri care, desi perfect legitime, ucid pe nesimtite si în ultima instanta urmele copilariei si alecandorii din noi. Însa, de la o vreme, dupa ce am trecut în a doua parte a vietii, visez lucruri de-a dreptul ciudate. În mod bizar, ma imaginez zburdând pe Luna, ca un fulg, sau plimbându-ma cât se poate de relaxat si fericit pe Uranus. (Daca as spune ca ma închipui pe Venus, botezata astfel dupa numele roman al Afroditei, ati crede ca am apucaturi onirice freudiene, deci, psihanalizabile!) Pe de alta parte, în cosmaruri, mi se arata ca merg gâfâind pe Saturn sau Neptun, ca stau nemiscat si aproape sufocat pe Jupiter. Din motive cu totul necunoscute si pe masura ce îmbatrânesc, am ajuns sa visez nu poama coapta si gutui galbuie, ci imponderabilitate. De vreo câtiva ani, hainele îmi soptesc oarecum rusinate ca am o problema cu greutatea, desi eu continui sa cred ca am de-a face cu una legata de volum. Sa nu confundam kilogramele cu metrul (cub), ma îmbarbatez în taina! Macar atât am învatat la orele de fizica, evitând corijenta la limita, trimestru de trimestru, spre disperarea doamnei profesoare Zet! Încercând sa caut o explicatie, am ajuns la concluzia ca, pe masura trecerii timpului, greutatea noastra ramâne constanta, însa începe sa ne scada densitatea: ne latim sau crestem pe orizontala, carevasazica, devenim mai pufosi si nu mai încapem în propria piele, dupa ce, din pacate, nu mai încapem nici în propriul sine. La fel ca maioneza, care, batuta mult timp, îsi pastreaza greutatea, dar devine mai umflata în pene. Devenim o bezea si atât. Doar atât. În fond, de la Big Bang încoace, universul însusi creste în volum, or, eu nu fac decât sa tin pasul cu acesta. Pai, ce vreti? Sa-mi pun mintea cu el? Pe de alta parte, prietenii îmi transmit ca, încercând sa-mi explic ciudatul fenomen de expansiune sau inflationist, dupa cum îmi sugereaza deloc rauvoitorii colegi economisti, am devenit un cârcotas al legii gravitatiei, ca sa folosesc o expresie de-a lui M. Sorescu. Asadar, n-am o problema cu greutatea, ci una cu gravitatia. Dupa calculele savantilor, pe Luna, as avea vreo cincisprezece kilograme, adica, as reveni la începutul vietii mele de soim al patriei, mai precis, la gradinita. Pe Mercur, as cântari vreo treizeci si patru, deci, m-as afla undeva la trecerea din clasa a patra într-a cincea. Este adevarat ca pe Soare as depasi doua tone si jumatate, dar nu mi-ar placea sa traiesc acolo, deoarece, desi as face economii la încalzire, zapuseala nu-mi cade bine. Sincer sa fiu, m-as multumi pe Uranus, ca sa nu fac o referire, din nou psihanalizabila, la Venus, unde as avea o greutate care mi-ar permite sa dau sens întregului dulap cu haine din dressing. Asadar, n-am o problema cu masa (în toate sensurile cuvântului), ci cu legea gravitatiei. O fi modificat-o din greseala vreun parlamentar somnoros, unul dintre cei stupefiati ca apa a ajuns sa fie poluata cu doi atomi de hidrogen, iar eu îi suport consecintele functionarii defectuoase! Prin urmare, obezitatea nu e o chestiune de greutate, de genetica sau de alimentatie excesiva, ci constituie o anomalie fizica, provenita din schimbarea inexplicabila a legilor de functionare a universului, ceea ce face ca Pamântul sa te traga spre miezul sau incandescent cu o forta mai mare decât de obicei. Însa domnul Musk, el însusi destul de durduliu sau… voluminos, pare sa fi gasit solutia ideala: calatoriile interplanetare. În consecinta, dupa Craciun, ghiftuit de cârnati, sunca si pârjoale, poti evita problemele de masa corporala plecând pe Luna, unde, în loc de o suta de kilograme, ai avea aproape saptesprezece, cu conditia sa nu ajungi pe Jupiter, unde ai constata stupefiat ca treci bine de doua sute. Repet: n-avem o problema cu greutatea, nu mâncam prea mult, nu ne-am nascut prea pofticiosi, ci, pur si simplu, ne confruntam cu o problema de plasare în univers! Cântarul nu ne spune ca am depasit limitele, ci faptul ca nu traim pe planeta potrivita! Spre exemplu, eu m-as rasfata cu ospete pantagruelice daca, în loc sa-mi pierd timpul pe Pamânt, as emigra pe Luna, unde o jumatate de tona echivaleaza cu greutatea mea de la Breazu. Hainele nu arata ca ne-am îngrasat, ca avem probleme „inflationiste”, de crestere volumetrica, ci faptul ca ele au un continut prea scazut de elastan! Ne îngrasam nu pentru ca devoram tot ce ne sta în cale, ca niste capcauni, ci fiindca, deocamdata, abonamentele la calatoriile în spatiu sunt prea scumpe. Asadar, sa nu ne punem sperante în pastilele de slabit, în by-pass-urile gastrice, ci în E. Musk si în ieftinirea elastanului! Daca, totusi, supraponderabilitatea constituie o problema, atunci ea tine nu de fizica, ci de filosofie sau psihologie, mai precis, de chestiunea liberului-arbitru, adica a sentimentului ca putem alege de o maniera rationala, constienta, diferite moduri de a face lucrurile, fiind ferm convinsi ca am putea proceda si într-un alt mod. Altfel spus, liberul-arbitru ne confera o autonomie deplina, un control total asupra actiunilor proprii, în ultima instanta, asupra întregii noastre vieti. El îti spune când sa te opresti, iar tu i te conformezi fara crâcnire. Avem liber-arbitru atunci când corpul ne cere sa mâncam zece sarmale cu smântâna, dar noi ne oprim la a doua, pentru ca asa a decis vointa noastra constienta ca e bine sa procedam. Însa oricât de seducatoare, populara si longeviva ar fi aceasta teorie, ea sufera de un mare defect: a fost conceputa de barbati neînsurati. E o amagire sa-ti imaginezi ca ai soacra si ca, simultan, detii controlul total, ca vointa ta este suverana, ca poti decide în totala cunostinta de cauza si ori de câte ori îti doresti asa ceva. De fapt, ne spune D. Wegner, iluzia vointei constiente este un truc magic, cu ajutorul caruia, adaug eu, ne amagim ca noi însine tinem haturile în mâna, ca ghidam caruta dupa bunul-plac. Liberul-arbitru ne arata doar ca noi simtim ca alegem deliberat, chiar daca lucrurile nu se întâmpla niciodata astfel, în adevaratul sens al cuvântului. De fapt, stiinta ultimelor decenii arata cu claritate ca detinerea controlului absolut asupra propriilor gânduri si actiuni este o simpla autoamagire. Mai mult, practica multiseculara a demonstrat cu vârf si îndesat ca iluzia vointei constiente sau a controlului deliberat exista mai ales la barbati, ca la cei însurati devine cronica si ca la cei maritati este incurabila. Nu mai cred în liberul-arbitru din adolescenta. Era sâmbata Pastelui, iar maica-mea rumenea cozonaci în cuptorul matusii Florica a lu' Biliuta, una dintre vecinele noastre, gard în gard cu Floricuta. Stabilisem cu fratii mei si cu taica-meu, un vesnic sceptic în chestiuni bisericesti, sa postim toata Saptamâna Mare. Ne imaginam ca, daca exista cu adevarat, Dumnezeu o sa aprecieze gestul nostru fara precedent si irepetabil. Toata saptamâna ma îmbarbatasem cu o povestioara citita cândva, conform careia, pâna în secolul al XIX-lea, atunci când a fost declarata ilegala, exista practica automumificarii, prin care calugarii shaolin din secta Shingon renuntau treptat la alimente si la apa, pentru a dobândi o putere spirituala deplina. În ultima etapa a acestui proces inuman, cei în cauza se multumeau cu meditatia si, eventual, cu o frunza de bambus pe zi. Nu sperasem niciodata la viata de apoi si la sfintenie – astazi, cu atât mai putin –, însa îmi spuneam ca pot rezista o saptamâna doar cu cartofi prajiti si harbuji murati, cu bors de fasole si iahnie cu usturoi, cu pilaf si gogonele de la borcan, cu cartofi copti în rola etc., adica, tot arsenalul caloric al taranului din perioada prepascala. Îmi propusesem sa-mi reprim poftele culinare obisnuite, sa-mi controlez constient apetitul. Dar a venit sâmbata Pastelui, iar hudita mirosea a friptura de miel la tava, a drob, a bors cu perisoare. Mireasma de cozonac scos din cuptor îti lua mintile. Ma încarcam psihic pentru miezul noptii, dupa Înviere, când flagelarea autoimpusa înceta. Ma plimbam de ici-colo, fara scop sau sens, din ce în ce mai anxios, incapabil sa ma concentrez în vreun fel, numarând secundele devenite ore si orele devenite zile, gata-gata sa scap haturile din mâna si sa dau buzna prin pasca si oua rosii. Atunci când maica-mea a adus cozonacii acasa, asezându-i pe un stergar curat pe masa din bucatarie, drogat cu mirosul esentei de rom, am capitulat în fata abstinentei impuse prin vointa constienta, mi-am pierdut controlul si, vorba lui Freud, m-am descarcat prin fapte. Atunci mi-am dat seama ca sunt un pofticios intratabil, ca teoria liberului-arbitru nu înseamna altceva decât polologhie pura si inutila, gargara cu pretentii filosofice, ca, în timp, voi avea serioase probleme… gravitationale. Treptat, liberul meu arbitru capitula în fata mamaligii fierbinti si a brânzei cu smântâna, a chisleagului cu turta si putina ceapa, a placintei cu mere si scortisoara, a merelor coapte în rola, a laptelui cu orez si esenta de vanilie. Iarna, ma predam în fata tochiturii pastrate în borcan, încalzita alaturi de ochiuri si consumata cu brânza usor iute de la putina. Nu-mi aduc aminte sa fi mâncat vreodata ceva mai delicios decât feliile de mamaliga coapte pe plita sau rânza de pui prajita cu usturoi. Buretii cu smântâna sau scrobul cu jumari si câteva fire verzi de ceapa continua sa ma impresioneze mai mult decât orice alte bucate pe care le-as putea servi la vreo receptie cu staif. Treptat, dorinta mea constienta de a-mi controla apetitul, de a-mi impune abstinenta culinara, s-a vestejit, ceea ce m-a obligat sa devin perseverent în vointa rea, cum ar spune Sfântul Augustin. Iarna, atunci când manânc gâsca de Plugari afumata si, apoi, rumenita la cuptor, de Roxy, cu dulceata de ardei iuti sau de morcov si lamâie, am ceea ce W. James ar denumi o experienta cvasi-religioasa, o epifanie. Am cheltuit deja jumatate de secol din viata, dar continui sa ma simt complet dezarmat, învins, slab, neputincios în fata unui bors cu afumatura sau a unei strachini cu nacreala. Desi competentele mele gastronomice obisnuite, recompensate cu stele Michelin, se rezuma la fierberea oualor, slabiciunile sau vulnerabilitatile mele culinare au mers pâna acolo încât am brevetat turta pe gratar. Iata reteta: Lili framânta aluatul si îl modeleaza, eu asez turta pe plita încinsa, o las doar atât cât sa se întareasca putin, apoi o asez pe gratarul de pe care Iulian tocmai a luat friptura de berbecut, încât în coaja crocanta sa se imprime putin miros de fum si urme minuscule de grasime ovina. Se serveste, de preferinta, cu sampanie rosé, bine racita în prealabil. În câteva minute, legile gravitatiei îsi pierd orice semnificatie pentru mine, iar marimea hainelor ma lasa, din nou, complet rece. Pe de alta parte, ma simt confortabil din punct de vedere psihic: nu sunt singurul. Bogdan, bun prieten, nascut în Iasi, dar dedulcit cu miresmele bucatariei pariziene, se drogheaza cu mici ori de câte ori se întoarce acasa, din acelasi motiv, al unui liber-arbitru foarte precar. Însa, în ceea ce-l priveste, legea gravitatiei nu pare sa functioneze aberant. Ma rog… Problemele cu gravitatia si cele legate de liberul-arbitru mi-au transformat viata într-un lung sir de diete (evident, esuate). De pilda, am tinut dieta Montignac. Omul a murit subit, suspect de tinerel, fara ca familia sa faca vreun comentariu. Poftim exemplu personal! Am tinut-o pe cea cu carbohidrati, apoi, pe cea fara carbohidrati, pe cea cu proteine, apoi, pe cea fara proteine, pe cea cu pufuleti, apoi, pe cea fara pufuleti etc., etc., etc. Eu însumi am inventat una: cea începuta luni dimineata si încheiata luni spre seara, cu lumina stinsa în bucatarie si cu capul în frigider. Fara rezultate, dovada suprema ca liberul-arbitru reprezinta o simpla fantezie intelectuala a unor filosofi plictisiti. Am tras concluzia ca nici postul negru nu ma ajuta cu ceva, ca inclusiv apa chioara ma îngrasa, ca sunt posedat fatalmente de duhul desfrânarii culinare, ca sa-l parafrazez pe Flaubert. În fond, ce e dieta? Perpetua iluzie a autocontrolului constient, autoamagirea ca putem rezista, ca Sf. Antonie în pustie, în fata unei felii de cozonac si a unei cani cu lapte caldut si miere. E abstinenta ca tortura, ca mijloc inuman de distrugere a micilor placeri pamântesti, deci, trecatoare. E vesnica iluzie ca poti corecta functionarea absurda a legilor fundamentale ale universului, în special, a legii gravitatiei, e recunoasterea manifesta a inadecvarii noastre planetare, a faptului ca ne-am nascut într-un loc în care forta de atractie îsi face de cap, în special, de Craciun si de Pasti. În consecinta, m-am resemnat: daca as avea de ales între o viata vesnica, mâncând doar un bob de orez pe zi, precum Buddha, si una trecatoare, dar fara restrictii la pârjoale, sarmale sau fasole cu cârnati de casa, as sti cu exactitate ce sa aleg! Voi ce-ati face? Fiti sinceri, ca eu va stiu deja raspunsul! Gabriel Mursa este profesor de Economie si Istoria gândirii economice la Facultatea de Economie si Administrarea Afacerilor din cadrul Universitatii „Alexandru Ioan Cuza” din Iasi si presedintele Institutului Hayek România
