Ajungând aici, într-un punct în care întâmplarile si vorbele capata întorsaturi neasteptate, observam ca, dupa atâtia ani de optzecism, poetul Lucian Vasiliu a devenit brusc saptezecist. A întinerit, dar a si scazut în grad. De fapt, a crescut. A ramas în continuare un poet de marca al Iasului... Probabil ca înca de la începuturile sale si pâna în prezent, Lucian Vasiliu a fost cel mai tipic optzecist din toata generatia noastra. În poezia sa întâlnim si epicul, si ludicul, întâlnim si absurdul, si logicul, si ilogicul, si jocul cu sah, si jocul cu moartea; într-un cuvânt tot arsenalul pus pe muchie de cutit ce defineste poezia postmoderna. Daca pe parcursul timpului multi dintre noi s-au dezis de tezele si antitezele miscarii optzeciste, cautând fiecare o portita de scapare catre propriului sau mod de a scrie poezie, Lucian Vasiliu a ramas fidel siesi si fidel grupului poetic din care face si acuma parte. De o rigurozitate iesita din comun, poezia sa si-a pus amprenta peste biografia sa, determinându-i cursul. Desigur, ludicul i-a jucat de multe ori feste, punându-l în situatii din cele mai insolite. Dar Lucian Vasiliu, ca un adevarat hidalgo, a stiut sa-si învinga propriile sale slabiciuni, iesind din aceste confruntari inevitabile cu sine întotdeauna biruitor. L-am cunoscut înca din vremea când locuiau în chilia sa de lânga Piata Nicolina înconjurat de sobolanii Bosch, care misunau mai prin tot locul, aratându-si mustatile iuti din gaurile vazute si nevazute sapate atât în podea, cât si în plafon si în pereti. Poetul îi hranea cu metafore si sintagme literare desprinse din tot felul de dictionare si din alte tomuri ascunse vederii celor multi. Se pare ca terciul de litere le stimula instinctul de perpetuare, caci, la un moment dat, iesind din habitatul lor, sobolanii parafizici ai lui Lucian, coborând pe ferestruica, si-au facut drum si s-au mutat în chilia lui Luca Pitu, rozându-i nu numai stiinta de carte, ci si constiinta si ura de sine pâna dincolo de temeliile vizibile ale fiintei sale de ascet cârtitor si de filosof mânuitor de cuvinte colorate spuse în doi peri. De acolo, reveneau în sir vertical urcând pe aceeasi ferestruica strajuita de tot felul de sintagme gramaticale, cautându-si un loc de adapost sub tabla de sah peste care statea plecata umbra poetului Ioanid Romanescu, tinând de coama un cal între degetele sale osoase îngalbenite de tutun. Deseori i-am vizitat, în perioada anilor optzeci, aceasta vizuina, unde poetul se simtea în largul lui, desi locul era extrem de strâmt. Si aceasta fiindca în modestul sau habitat toate se aflau la locul lor. Si camara, si calimara, si acul, si ata, si boldurile, si imboldurile cu care îsi îndemna confratii sa se apuce de scris. Cred ca si în toiul noptii, stingând comutatorul, ai fi putut gasi acolo virgula si punctul, sau bobul de mac cazut pe jos. Obisnuit cu dezordinea, de fiecare data când îl vizitam, ma simteam fara sa-mi dau seama un pic stingher, desi nu aveam de ce. Caci locul meu, ca si conversatia pe care urma s-o purtam, având ca tema viata literara de pe Bahlui si Dâmbovita, fusesera stabilite dinainte, eu nu trebuia decât sa ma conformez rigorilor impuse de atât de ordonatul, dar si de hirsutul meu interlocutor. Într-o lunga si destul de tulbure perioada a tineretii noastre, în ciuda punctelor contrare de vedere privind modul de-a scrie poezie, ne-am tinut sabiile în teaca. Nu ne-am periat unul pe celalalt, dar nici n-am deschis Jihadul între noi. El s-a deschis aproape de la sine, când ne-am maturizat suficient de mult, ca sa ne jumulim tuleiele ramase neciufulite din perioada junimista. Si le-am ciufulit asa cum se cuvine, de au zburat fulgii de s-a umplut aproape toata strada Lapusneanu de scame si de par, revarsându-se peste balcoane, usi, scari si ferestre, la confratii nostri mai tineri si mai batrâni, Horia Zilieru, Ioan Holban, Val Condurache, Daniel Corbu, Alexandru Zub, care, voind sa aiba parte de linistea necesara lecturii si scrisului, încercau sa ne potoleasca, noi însa nu ne-am potolit. Ne-am duelat urcati pe scari si butoaie pâna în pânzele albe, care au devenit rosii, si apoi negre, umplându-se în mod simbolic de cranii si de oase. La un moment dat însa, luându-ne nu dupa mintea altora, ci dupa mintea ramasa în propriile noastre capete, ne-am întâlnit ca niste vechi musterii la o masa încarcata de pahare, ne-am oblojit ranile si ne-am linistita pentru oaresicare vreme. Nu ne-am pasuit fortele nici dupa, aveam pesemne în noi înca suficient de multa vlaga pentru a ne duela, ca sa le oferim un spectacol de artificii prietenilor nostri care se bucurau vazându-ne ca ne înfoiem din nou în pene. Si tot duelându-ne asa, din când în când, de-amorul artei în paginile vreunei gazete literare, la un moment dat am simtit ca anii au trecut, lasând în urma lor un praf de litere arse cu gust usor amarui. Poate ca daca ne-am fi pasuit sau chiar unit fortele, asa cum ar fi trebuit sa facem, trecând peste tot felul de frustrari si de orgolii, astazi viata literara de pe Bahlui n-ar fi avut un iz atât de salciu. Caci demonul polemicii ne dadea din când în când ghes si noi ieseam din nou la lupta. Multi citind aceste rânduri, vor spune ca suntem pacatosi. Desigur, suntem pacatosi. Dar e mai bine sa fii pacatos decât sa te scalzi într-un loc caldut, unde demonii mediocritatii, mânati de cei ce ne diriguiesc obstea literara, îsi fac, fara nici un scrupul, mendrele. Ei sunt uniti, atât de uniti încât nici nu te lasa sa respiri. Ferice de ei. Si ferice de cei care le ridica osanale. Spun toate acestea, gândindu-ma cu nostalgie la anii 1980, când toti eram tineri si frumosi, si când, potopit de frumusetea tineretii sale, poetul Lucian Vasiliu, iesind cu pieptul gol în strada, sucea gâtul metaforei, taindu-si unul dupa altul degetele de la mâini, dar ele cresteau la loc. Ba mai mult decât atât, îi cresteau împodobite cu inele tatuate cu nenumarate formule magice si figuri de stil. Însa nu se atingea de cele de la picioare, drept care haladuia noaptea prin oras. Uneori singur, alteori alaturi de poetul Ioanid Romanescu, care purta o trompeta în spate prevazuta cu o aripa de alama si alta de bronz. Poetul Ioanid Romanescu mai avea si un acordeon, pe care-l ascundea sub haina ponosita de la costumul sau de mire ce aducea cu o uniforma de elev. Mergeau însotiti de un alai de substantive si de verbe, dar si de cifre aflate sub semnul radicalului. Înaintând pe strazi pustii, printre sticlele goale de iaurt si de lapte, poetul cânta: „Haladuiesc de unul singur într-un oras cu peste 300 de mii de oameni./ Un cer ca un imens cargou petrolier în nemiscare: vad cum/ Dumnezeu se aruncaa sub rotile silentiosului tramvai de servici/ Prietenul (a se citi Luca Pitu, vecinul sau de peste drum, n.n.) lucreaza la asceza la/ Tractatus de impotentia (în care, pare-se Luca era specialist, n.n.): astfel izbucneste incendiul la periferie explodeaza inima într-un câmp minat// Sare în aer laboratorul alchimic: inima putreda prin care bate vântul/ Inima de piatra la temelia unui edificiu al carui nume îmi scapa/ Dar nimeni nu se sinucide/ Trece un betiv cu un câine sub brat./ Gesticuleaza, vorbeste: corabie în larg pe care o pierd în scurt timp din vedere.” Corabia, într-adevar, se pierde navigând printre blocuri. Se mai aud doar niste pasi si un latrat de câine rasunând din urma. Ramas în loc, prada unui stari confuze, poetul îsi continua cântecul sau solitar pâna la pierderea de sine: „Dar noaptea aceasta e prea lunga./ Cine/ o poate scurta?/ îmi tai un deget./ Celelalte, în cor: taie-ne si pe noi!/ Exprim un cuvânt./ Celelalte, în cor: si pe noi, si pe noi!/ Acum observ ca bocancii îmi sunt ferfenita// si ma grabesc sa-i arunc./ Dar poemul acesta e prea lung./ Noaptea aceasta e prea lunga./ Scot cutitul si / HARSTI, un deget. / Celelalte, în cor: si pe noi, si pe noi! / HARSTI!/ HARSTI!/ HARSTI!” Ajungându-l din urma, poetul Ioanid Romanescu îsi scotea atunci trompeta agatata pe spate si începu sa recite, îngrosându-si vocea, textul Catre Ministerul Poeziei, care începe astfel: „Înca nu m-am desprins de o idee fixa,/ înca mai port pe ochi un bandaj de ziare,/ înca adorm cu manuscrisul sub cap/ si visez poezia care sa ma omoare./ Secrete nu am, Domnule Ministru,/ Patria-mi este singura adresa -/ chiar daca port în cap întreaga harta lumii....” Oprindu-se apoi lânga un semafor si stergându-si pantalonii de praf, poetii se aseaza pe marginea trotuarului, si încep sa joace sah, mutând metaforele din loc în loc. Jucând, nici unul dintre ei nu-si renega formula poetica. Poetul Lucian Vasiliu ramânea fidel optzecismului sau. Iar Ioanid Romanescu, purtând sub brat, trompeta sa paradisiaca adusa din propriul sau infern, saptezecismul lui cu iz eseninian. De atunci, adica din anii optzeci si pâna acum, s-au scurs pe Bahlui atât de multe întâmplari încât ne-ar trebui un tom gros si înalt cât turnul Golia sa le consemnam. Placerea aceasta o lasam altora, vreunui viitor Puiu Holban, care va scrie pe trotuare si pe ziduri de cetate istoria unui timp nou, poate la fel de insalubru ca si cel de azi, care îsi va avea idolii si prozelitii sai. Îi dorim de pe acum succes. Ajungând aici, într-un punct în care întâmplarile si vorbele capata întorsaturi neasteptate, observam ca, dupa atâtia ani de optzecism, poetul Lucian Vasiliu a devenit brusc saptezecist. A întinerit, dar a si scazut în grad. De fapt, a crescut. A ramas în continuare un poet de marca al Iasului, desi, dintr-o pricina care-mi scapa, s-a mutat la sectia de poezie a Uniunii Scriitorilor din Bucuresti. Mentionez ca o perioada Lucian Vasiliu a fost presedintele Uniunii Scriitorilor din Iasi. Se spune ca actualul presedinte, pentru a se simti cât mai în largul sau, l-ar fi lasat sa plece fara nici un regret. Vorbe, spuneti, simple vorbe. Crengile chircitilor stejari nu au nevoie de cântecul de mierle. La multi ani, dara Lucian Vasiliu! La multi ani! Si, vorba, cuiva: fiecare timp poetic îsi are câte un Iacob Negruzzi al sau. Al nostru e din ce mai orb si plin de sine. Nichita Danilov este scriitor si publicist
