Asistam la „o strategie cinica de a descrie tentativa de genocid a Hamas drept legitima aparare, iar apararea Israelului împotriva acestui atac criminal drept «genocid»”. Multa vreme am trait cu iluzia, unii o mai fac si astazi, ca în ciuda diferitelor interese exista un set minimal de principii (cum ar fi schimbarea prin forta a frontierelor, definitia agresiunii etc.) cu care comunitatea internationala este de acord si ca institutii internationale „fanion”, precum ONU, agentiile sale asociate, organizatiile al caror scop declarat este apararea drepturilor omului, un exemplu fiind Amnesty International, asigura cu toate limitarile inerente, o rezonabila plasa de siguranta împotriva derapajelor majore, a încalcarii grosolane a legislatiei în materie de drept international, despre care s-au scris nenumarate tomuri. Însa actuala destramare a ordinii internationale care a fost prezervata în ultimele trei decenii de Pax Americana, arunca în aer practic toate aceste presupuneri linistitoare. Între altele am vazut cum invazia ruseasca a Ucrainei a fost creativ etichetata cu doi ani în urma drept o „misiune militara speciala împotriva nazistilor de la Kiev”, descriere acceptata fara mari probleme în multe colturi ale lumii. Mai nou sunt reinterpretate la fel de creativ conceptele de „apartheid” si „genocid”, acuzatii capitale la adresa Israelului, dupa interventia militara din Gaza ca raspuns la masacrul din 7 octombrie al teroristilor Hamas. Mai întâi pe strazile din Londra, Berlin, Paris, New York, Washington si multe alte orase de pe ambele maluri ale Atlanticului sau din Australia. Iar acum, institutionalizat, prin demersul initiat de Africa de Sud la Curtea Internationala de Justitie de la Haga în care acuza Israelul de genocid si cere încetarea imediata a actiunilor militare în Gaza. Charles Moore, cel mai important biograf al dnei Thatcher, observa în cotidianul Telegraph, plecând de la decizia din 9 octombrie a Consiliului ONU pentru Drepturile Omului, la doar doua zile dupa masacrul din sudul Israelului si înainte sa fie ordonata vreo actiune militara în Gaza, de a tine un moment de reculegere pentru „pierderea de vieti nevinovate în teritoriile palestiniene ocupate si în alte parti”, ca semnele erau deja vizibile înca de pe atunci. „În alta parte” era singura parte din fraza care parea sa faca aluzie la masacrul Hamas din 7 octombrie. „Suprimarea adevarului începuse deja. A fost apoi o trecere rapida de la suprimarea adevarului la inversarea adevarului.” Sigur, pare bulversant ca un masacru istoric al evreilor, cel mai grav dupa Holocaust, a declansat aproape imediat, chiar înainte sa existe un raspuns al IDF, armata israeliana, un adevarat val global de ostilitate nu fata de cei responsabili, ci fata de victimele acestuia. Însa asta nu ar trebui sa ne mire, scrie Matti Friedman în Free Press. Este rezultatul unei sofisticate campanii de manipulare orchestrata de Hamas care a dovedit cât de bine stapâneste pedalele emotionale si ideologice si cât de bine cunoaste mentalitatile dominante din spatiul occidental. „A înteles ca reportajele despre Gaza se vor concentra în mod inevitabil pe victimele civile, obturând cauza razboiului, prezentând operatiunile militare ale Israelului drept atrocitati pentru a-l presa sa înceteze lupta. Dupa cum Hamas stia ca organizatiile internationale care finanteaza Gaza, dupa ce au închis în mare parte ochii la vasta infrastructura militara de acolo, realizata în mare parte cu banii lor, îsi vor concentra toate acuzele asupra Israelului facând uitate consecintele actiunilor Hamas”. În acest cor se înscriu si o buna parte a mass media internationale, de la BBC si The Guardian la Le Monde sau Associated Press si canale de televiziuni de stiri americane care privesc toate cu vadita simpatie Hamas, desi neaga asta declarând, ca guvernul sud-african, ca sunt doar preocupate de soarta palestinienilor. Într-un mod socant pentru multi, departe de a fi îngroziti, de ceea ce s-a întâmplat pe 7 octombrie, destui jurnalisti din redactii occidentale, precum cea de la The Guardian, au privit cu satisfactie „întâmplarea” dupa cum a relatat ulterior pentru Free Press un fost coleg al acestora. În timp ce BBC, care a refuzat multa vreme sa-i numeasca pe teroristii Hamas „teroristi” (în urma criticilor a acceptat sa o faca, dar într-o forma edulcorata mentionând ca asa sunt ei desemnati de guvern), a înteles sa relateze în felul urmator despre actiunea de la Haga a Africii de Sud: „ultimele trei luni au fost destul de socante, dar sa auzim totul rezumat de avocatii Africii de Sud este devastator. Cum, se întreaba multi, nu poate fi aceasta o poveste de genocid?”. Dupa masacrul din 7 octombrie, cunoscuta actrita Susan Sarandon observa cu satisfactie ca „evreii americani au început sa simta cum e sa fii musulman în aceasta tara”, iar dupa ce i-a fost reziliat contractul pentru un rol în seria de filme Scream i-a sarit imediat în ajutor fostul premier francez Dominique De Villepin, un anti-american notoriu, despre care Eric Ciotti, liderul partidului Les Republicains, a spus ca „nutreste o ura patologica” fata de Israel. Ce scapa din acest tablou în care totul se reduce simplist la „rezistenta oprimatilor” fata de „opresori” este ca Hamas, un acronim pentru Miscarea de Rezistenta Islamica, se considera angrenat într-un razboi religios global, obiectiv descris explicit în Carta militiei teroriste, în care inamicii sunt Israelul si Vestul în ansamblu, în principal americanii. În ceea ce îi priveste pe evrei, remarca Matti Friedman, „pentru ca acestia nu pot fi a urâti în mod oficial în baza etniei sau religiei lor, pot fi urâti în schimb în mod legitim ca sustinatori ai «apartheidului» si ca întruchipare a «privilegiilor»”. Sigur, ar fi interesant de întrebat cei care sustin ca ar trebui sa fie impusa o imediata încetare a focului în Gaza, de unde Hamas continua sa lanseze rachete asupra populatiei civile din Israel (faptul ca acestea sunt în marea lor majoritate interceptate de sistemul Iron Dome nu modifica în nici un fel intentia) cum ar trebui sa procedeze armata israeliana pentru a-si proteja populatia în confruntarea cu o structura terorista care utilizeaza deliberat civili pe post de tinte, organizatie care conform declaratiilor facute de un înalt oficial Hamas la un post de televiziune din Liban, este decisa sa repete masacrul de pe 7 octombrie ori de câte ori va fi nevoie, pentru a sterge de pe harta statul evreu. Delegatiei sud-africane venita la Haga i s-a alaturat Jeremy Corbyn care putea foarte bine, în calitate de lider al Partidului Laburist, sa devina cu câtiva ani în urma prim ministru a Marii Britanii. Corbyn, care este un simpatizant al regimului teocratic de la Teheran, principalul responsabil pentru finantarea si sprijinul logistic acordat unui întreg evantai de miscarilor teroriste din Orientul Mijlociu, s-a alaturat în 2014, cu un an înainte de a prelua conducerea laburistilor britanici, unei delegatii palestiniene care a depus coroane de flori în onoarea unui membru proeminent al organizatiei teroriste Septembrie Negru, responsabila pentru asasinarea a 11 sportivi israelieni în cursul Jocurilor Olimpice de la Munchen din 1972, ucis de Mossad. Retorica sud-africana prin interpretarea creativa a conceptului de „genocid” are bune sanse sa gaseasca o audienta favorabila la Haga. Este suficient sa ne uitam la provenienta celor 15 judecatori ai Curtii între care se regasesc unii precum cei din China, Rusia, Uganda, Liban sau Somalia, toate tari extrem de ostile fata de Israel. Si sa ne amintim cum structuri ale ONU cu componenta de acelasi tip, precum Consiliul ONU pentru Drepturile Omului, amintit de Charles Moore, în timp ce vota la foc automat rezolutii violent critice fata de Israel, s-au aratat complet neinteresate de violari cu adevarat grave ale drepturilor omului în Coreea de Nord, Sudan, Iran, China sau Yemen. Jurnalista britanica Melanie Philips scrie pe fluxul ei de Substack ca rostul acestui „spectacol orwelian” orchestrat de Africa de Sud este o strategie cinica de a descrie „tentativa de genocid a Hamas drept legitima aparare, iar apararea Israelului împotriva acestui atac criminal drept «genocid»”. Problema este ca la organizatii internationale precum Consiliul ONU pentru Drepturile Omului si în general la ONU nu exista în realitate principii, reguli nescrise, judecati morale. Exista doar agende, interese, resentimente, polite istorice de platit. De pilda, în cazul primului organism, o solicitare a tarilor occidentale nu de a condamna, ci doar de a face un raport pe marginea situatiei celor 12 milioane de uighuri musulmani din Xinjiang supusi unor represalii dure din partea regimului de la Beijing, a fost respinsa cu concursul unor tari, multe musulmane, care deplâng islamofobia si soarta palestinienilor. De altfel, tarile musulmane atât de preocupate de soarta „fratilor palestinieni”, atunci când e vorba sa condamne Israelul, au devenit de fiecare data brusc amnezice atunci când s-a încercat readucerea în discutiei a ultimei teme în Adunarea Generala ONU, pentru a nu deranja China. Motivul e foarte simplu: e mult mai periculos si mai contraproductiv sa deranjezi China decât sa deranjezi tarile occidentale fata de care oricum nutresc resentimente pe care acum, când raportul de forte de pe mapamod s-a schimbat, pot sa si le manifeste fara nici un fel de temeri si pe care le pot acuza de atitudine post-coloniala umar la umar cu sustinatorii lor radicali progresisti din spatiul occidental. Pentru ultimii, oricât de corupte si brutale ar fi regimuri precum cele din Sudan, Eritrea sau Republica Centrafricana, acestea vor fi automat încadrate în categoria „oprimatilor”, victime ale „opresorilor” americani, britanici sau din alte tari occidentale. Nici regimul de la Pretoria (Africa de Sud e membru în BRICS, începând din acest an, alaturi de nou intratele Iran, Etiopia, Egipt, Arabia Saudita si Emiratele Arabe Unite, o organizatie care, cu diferite nuante, se considera o contrapondere la Occident) nu e nicidecum vreo lumina. ANC, Congresul National African, care timp de trei decenii, în întreaga perioada postapartheid, a condus neîntrerupt Africa de Sud, este implicat în numeroase scandaluri de coruptie si se dovedeste incapabil sa asigure o guvernare decenta. Între altele, populatia fiind afectata de frecvente întreruperi ale alimentarii cu energie electrica, unele de peste 11 ore. În afara de asta, presedintele Cyril Ramaphosa si guvernul sau au criterii selective în materie de justitie si legislatie internationala. De pilda, Africa de Sud a refuzat sa condamne agresiunea ruseasca în Ucraina, în 2015 a refuzat sa puna în aplicare mandatul de arestare international împotriva presedintelui de atunci al Sudanului, Omar al-Bashir, prezent la Johannesburg la o conferinta a Uniunii Africane, si foarte recent, dupa initierea actiunii de la Haga, l-a primit în vizita pe generalul Mohamed Hamdan Dagalo, seful unei militii acuzata de atrocitati în razboiul civil din Sudan. Si, bineînteles, sud-africanii nu au avut nimic de reprosat nici Iranului atunci când regimului teocratic de la Teheran a reprimat violent proteste pe scara larga, precum cel din 2019 când au fost ucisi 1500 de manifestanti, sau cel din toamna anului 2022, cu peste 500 de victime, provocat de uciderea de catre politie a unei tinere, Mahsa Amini. Demersul Africii de Sud la Curtea Internationala de Justitie de la Haga împotriva Israelului este în realitate unul în subtext anti-american, anti-occidental, Israelul fiind vazut ca un implant „nelegitim” al Vestului în regiune, o buna tinta pentru descarcarea acestor resentimente. Pentru stânga progresista occidentala, tot mai influenta în Partidul Democrat din Statele Unite, în cel Laburist din Marea Britanie si în multe alte formatiuni europene, inclusiv la Bruxelles, într-o lume în care se consuma drame umane inimaginabile în Coreea de Nord, în Yemen sau Sudan, în Afganistanul dominat de talibani, pentru a da doar câteva exemple, preocuparea de capatâi o constituie însasi existenta statului Israel vazut drept un exponent simbolic al raului suprem reprezentat de un Occident capitalist si rasist. Fervoarea agresiva a sprijinului pro-Hamas si a atacurilor virulente la adresa Israelului nu au decât marginal legatura cu preocuparea pentru soarta palestinienilor, ci cu acest tip de resentimente. Oricum, trimiterile obsesive la colonisti si teritorii ocupate ar fi ceva mai credibile daca, de pilda, s-ar vorbi si despre ocuparea Tibetului de catre China sau despre intentia Beijingului de a încorpora Taiwanul, daca este nevoie prin forta, dupa cum a amenintat din nou recent Xi Jinping, în ciuda dorintei majoritatii coplesitoare a populatiei insulei de a-si pastra suveranitatea.
