Desi ma frig degetele, nu voi scrie pe 23 august despre cei 79 de ani care au trecut de la „Revolutia de eliberare nationala, antifascista si antiimperialista”, atât de draga noii generatii de stalinisti, ci despre un personaj, nascut patru ani mai târziu, al carui nume de familie a intrat în galeria nepieritoare a substantivelor comune ale culturii românesti, capabile sa se dispenseze de prenumele trecator. În dimineata zilei de 22 decembrie 1989, muncitorii din schimbul de noapte de pe platforma industriala a Bucurestiului n-au mai plecat acasa, iar cei din schimbul de dimineata nu au mai intrat la lucru. S-au adunat în curtea întreprinderilor discutând, la fel cum se întâmplase si la Timisoara cu aproape o saptamâna înainte, despre crimele din noaptea precedenta. La Bucuresti, în noaptea de 21 spre 22, bulevardul Magheru, care unea cele doua puncte ale rezistentei anti-ceausiste din Piata Romana si de la Intercontinental, fusese inundat de sângele copiilor si civililor ucisi de armata, din ordinul lui Ceausescu. Aceasta multime care a crescut de la fiecare fabrica, va fi masa critica ce va porni, nestingherita de armata, catre „vizuina” dictatorului, din Piata Comitetului Central, afluind tineri si oameni din oras astfel încât va genera fuga dictatorului si, pentru scurt timp un haos mediatizat, stabilizat rapid si eficient de gruparea nomenclaturistilor „gorbaciovisti” pe care Securitatea nu avusese curajul sa-i elimine. Odata cu asasinarea cuplului dictatorial, începe „epoca Iliescu” marcata, sub presiunea strazii, printr-o usoara întredeschidere democratica (libertatea cuvântului si libertatea de asociere politica) si o schimbare a stilisticii discursului comunist. Abil apparatchik, cu imaginea de favorit al lui Gorbaciov creata discret, underground, de raspândacii securisti, Ion Iliescu va construi rapid un cerc al noii puteri alcatuit din toti cei care au fost, într-un fel sau altul, victimele epurarilor sau sanctiunilor dictate de Ceausescu, indiferent ca a fost vorba de bestii staliniste precum Silviu Brucan, de brontozauri dejisti precum gagauzul Alexandru Bîrladeanu sau rusofilul Nicolae Militaru, de activisti suspecti, îndepartati de la centru, precum Virgil Magureanu sau beizadele nomenclaturiste carora li s-a interzis sa o iubeasca pe Zoia Ceausescu, precum Petre Roman. Pentru al doilea cerc al puterii au fost luati în calcul si intelectuali persecutati precum Mihai Sora sau Andrei Plesu, exilat, dupa cum am spus, din Bucuresti, în 1989. Pe 26 decembrie, dupa asasinarea cuplului dictatorial ceruta de Silviu Brucan si executata de generalul Stanculescu, începe aventura României post-comuniste. Se constituie Comitetul Provizoriu de Uniune Nationala condus, desigur, de Ion Iliescu, care, fara un fundament legal, preia puterea emitând primele acte publicate în Monitorul Oficial. Acest organism, controlat din capul locului de Ion Iliescu, îl numeste pe Petre Roman ca Prim-ministru si apare astfel, pe 27 decembrie, primul guvern „liber” dupa jumatatea de secol de dominatie comunista. Într-o analiza facuta de IICCMER, Raluca Grosescu arata ca acel guvern a fost alcatuit, în proportie de 74,2 la suta din fosti nomenclaturisti si cadre marginalizate în luptele interne de partid carora li s-au adaugat, la Aparare si Interne, responsabilii masacrului de la Timisoara, Stanculesc si Chitac, prin care Iliescu va negocia reconcilierea cu institutiile de forta, în ianuarie 1990. Dar noua echipa, pentru a putea parea legitima, avea nevoie si de „muscate în glastra”, de oameni vizibili, necompromisi, care-i sa dea legitimitate complotului nomenclaturist care pusese laba pe putere. Astfel ca, în CPUN, au fost chemati de forma (pentru ca erau surclasati la vot de armata din umbra!) Doina Corneai, Ana Blandiana, Mircea Dinescu, Ion Caramitru si chiar stralucitorul intelectual Andrei Plesu caruia i se va oferi neînsemnatul Minister al Culturii, alaturi de alta victima a scandalului „Meditatiei Transcendentale”, Mihai Sora, caruia i se va da Ministerul Învatamântului. De restul, se vor ocupa „tovarasii” reciclati la democratie, încolonati disciplinati sub aripa noului Conducator si sub plesnetul de bici al noului Vice-Prim-ministru, un clovn toxic rastignit între „metafizica si clitoris”, ale carui ticalosii înca nu au fost anchetate cum trebuie nici dupa trei decenii de democratie. Acesta era tabloului cooptarii intelectualilor în politica în 1989, moment inaugural care poate fi lesne stabilit pentru ziua de 31 decembrie 1989. Atunci, la sugestia parsiva a lui Silviu Brucan, o mâna de prieteni din lumea intelectuala bucuresteana s-a ipostaziat ca purtatoare de cuvânt a intelectualitatii românesti anuntând, la Intercontinental, crearea Grupului de Dialog Social. Seara, a fost distribuita o emisiune înregistrata la Studioul „Sahia” sub bagheta celui care filmase si uciderea lui Ceausescu, Adrian Sârbu. În aceasta emisiune (disparuta azi!) îi vedeam pentru prima oara la televizor pe câtiva intelectuali de frunte despre care auzisem nenumarate legende si pe care îi stiam din scris: Octavian Paler, Al. Paleologu, Stefan Augustin Doinas, Dan Haulica, Gabriel Liiceanu si, cu voia Dvs., ultimul pe lista, Andrei Plesu, proaspat ministru. Cu aceasta ocazie a citit Liiceanu, în fata milioanelor de telespectatori, celebrul „Apel catre lichele” care ne-a înfiorat pe toti, lichele sau nu. Emisiunea a sunat ca un dangat de clopot în pustie. Am facut acest lung ocol în memoria istorica pentru ca el este esential în întelegerea ascensiunii postcomuniste a intelectualilor de vârf, între care Andrei Plesu a facut mereu o figura aparte stârnind simpatii si iubiri frenetice în egala masura cu bombaneli acrite de invidie sau manifestari de ura patologica, ambele de neexplicat în cazul sau, un intelectual rafinat, dar echilibrat si fermecator. În 1988, Andrei Plesu publica la „Cartea Româneasca” (cea mai prestigioasa editura a timpului pentru literatura si umanioare!) o carte intitulata Minima moralia, un text care reprezenta o reverenta fata de memoria lui Constantin Noica si, în egala masura, o despartire de utopismul cultural si, neutru moral ca angajament civic al acestuia. Aici va dezvolta teoria „eticii intervalului” care reprezinta o cheie de citire a întregii sale pozitionari culturale, filosofice, etice si omenesti de dupa 1989. Cine vrea sa înteleaga, cu buna credinta, diversele „dosare” controversate ale diverselor optiuni publice sau personale ale domnului Plesu se cuvine sa plece de la aceasta carte care, numai pentru semidocti, ar avea ceva de-a face cu volumul omonim al lui Theodor W. Adorno. Etica intervalului propune o pozitionare critica asupra realitatii, dar senina si nepatimasa, cu finetea de a evita extremele. De aceea, Andrei Plesu intra în Guvernul Roman, dar nu în Piata Universitatii, îl accepta adjunct pe tovarasul Heghedusii, dar îi aduce pe Gabriel Liiceanu, Horia Bernea, Andrei Serban sau pe Lucian Pintilie sa reinventeze institutii mânjite de propaganda comunista carora le-au dat anvergura internationala. A acceptat sa fie Ministru de Externe al lui Emil Constantinescu trecând cu eleganta peste grosolaniile publice ale acestuia când se vedea pus în inferioritate de farmecul si stralucirea intelectuala a ministrului sau. A fost câteva luni consilierul presedintelui Basescu fiind singurul care, desi plesnit pe veci cu eticheta infamanta de „basist”, nu a ezitat sa-l critice public pe naravasul „Petrov” (atragându-si, desigur, inevitabilul „cap în gura” de la acesta plus amenintarile de rigoare, obisnuite pentru mardeiasi!). Andrei Plesu, contrar imaginii mincinoase distribuite de detractorii sai, nu a folosit deloc resurse publice pentru binele personal, marile sale proiecte care au traversat decenii de rasturnari politice, precum „Dilema” sau „New Europe College” – singurul institut de studii avansate din România, fiind integral stipendiate din fonduri private din tara sau strainatate. La fel ca si în cazul lui Gabriel Liiceanu, aceasta forta creatoare de proiecte si institutii precum si fereala fata de implicarea politica directa sunt, probabil, cele mai importante elemente ale programului nicasian pe care cei doi prieteni au gasit de cuviinta sa le duca mai departe în memoria fostului lor mentor. Neimplicare politica directa (cu exceptia listei pentru Parlament, perdante în mai 1990, a celor zece intelectuali printre care erau si ei) nu a însemnat însa si tacere lasa. Articolele civice ale lui Andrei Plesu, care i-au adus un tsunami de ura, mitocanie si mizerie în subsolurile fetide ale mass-mediei, ramân, pentru mine cel putin, exemplare, ca si conferintele aflate la liber pe You Tube. Ele alcatuiesc portretul complex al unui intelectual de rasa, educat, stralucitor si cu umor, un gourmet si, mai ales, un diplomat cum România nu va mai avea multa vreme altuliii. Un om ca toti oamenii caruia îi place sa se uite la Las Fierbinti. Acum, la anu' si la multi ani! iPe care, sub pretextul ca „o apara de teroristi” Iliescu a tinut-o sub paza, ca si în cazul lui Corneliu Manescu, departe de centrul noii puteri, pentru a nu-l concura. iiÎntr-o convorbire privata cu Ion Iliescu, în 2009, am aflat ca el insistase pentru pastrarea lui, caci din biroul lui Heghedus, folosind comunicatiile speciale, a dat telefoanele esentiale la ora 13.30 la Ministerul Apararii, la Comitetul Central si la Televiziune. iiiÎn volumul Declaratie de iubire, Gabriel Liiceanu scrie: „Cu ocazia unei vizite facute de Plesu la Viena, în preliminariile discutiilor privitoare la România si Uniunea Europeana, ministrul de externe al Austriei a rostit un discurs de receptie în care a pomenit numele lui Bruegel. Raspunsul lui Andrei Plesu a pornit de la aceasta sugestie. Exista, a spus el, în muzeul din Viena un tablou al lui Bruegel intitulat „Nunta taraneasca”. Straniu în acest tablou, în care sunt prezenti mireasa, cuscrii si nuntasii, e ca mirele lipseste. Multa vreme istoricii de arta nu au stiut sa dea o explicatie acestei ciudatenii, pâna când un cercetator a avut ideea sa caute în folclorul flamand, în care a descoperit urmatorul proverb: «Era atât de sarac ca nici la nunta lui nu a putut sa vina». Uniunea Europeana e ca o nunta, a spus Andrei Plesu, la care România e mirele absent. Asta vrem?” Florin Cîntic este istoric, director al Arhivelor Nationale, Filiala Iasi si scriitor
