Ce baiat de treaba era acest Abud, palestinianul si marxistul convins! Îmi amintesc de discutiile politice cu el si de înflacararea lui marxista. Atunci mi-am dat seama ca, de fapt, nu stiu mai nimic despre doctrina marxista, ca majoritatea românilor de altfel. Ceausescu are un merit: A reusit sa ne faca sa ne fie sila de respectiva doctrina. În afara ca s-a maritat, Felicia n-a facut nici o brânza în viata ei - n-a terminat nici o scoala mai sus de liceu (si pe acesta l-a facut cu pile) si nu a lucrat nicaieri. Nici copii n-a facut. În totul si-a urmat drumul ei inconturnabil de fiica de bani-gata. Era incapabila sa munceasca, fiindca n-a învatat-o nimeni sa munceasca. În mediul în care s-a învârtit de mic copil nu exista asa ceva. Dupa ce a terminat liceul, a avut o aventura cu un baschetbalist sârb, pe care l-a cunoscut la un turneu de baschet la Bucuresti. Relatia n-a durat. Felicia se ducea mereu la tot felul de turnee, festivaluri si alte manifestatii. A avut întotdeauna bani si, oricum, trebuia sa-si treaca cumva viata. Apoi l-a cunoscut pe A. la o întâlnire a studentilor palestinieni. Pe atunci Felicia facuse o pasiune pentru „cauza palestiniana”. Asa se entuziasma ea din orice. Lui A. trebuie sa-i fi placut bunatatea si blajinatatea firii ei, caci si el avea aceeasi fire. Dupa casatorie, A. a dus-o la parintii lui în Siria. Dar Felicia n-a facut multi purici pe acolo. Mi se destainuia ca trebuia sa stea numai în casa cu soacra-sa si cu o gramada de cumnate si alte femei, ca, rar când putea iesi pe tarmul Mediteranei, nu se putea dezbraca pentru plaja: Daca îsi ridica putin fusta ca sa calce prin apa marii, barbatii azvârleau cu pietre în ea. Nu stiu cât adevar sau fabulatie erau în cele povestite de Felicia. Matusile îmi spuneau însa ca n-a vrut sa stea în Siria din alt motiv. Nu voia în Siria, fiindca acolo nu putea sa bea. Începuse sa bea pe vremea aceea. În primele luni ale casatoriei cu A., când au mers în calatorie de nunta prin Europa, îi scria maica-sii ca s-a lasat de bautura. Mda, nu de tot. Vazând ca în Siria nu vrea, A. i-a propus sa se stabileasca la Paris. Avea el un frate bogatan (petrol, bineînteles!), care, de fapt, întretinea regeste pe toti cei noua-zece frati. Dar Felicia a refuzat si Parisul, preferând alcoolul. Se spune ca viciile sunt calai care te omoara încet, cu o sabie neascutita. Calaul Feliciei s-a grabit, iar sabia a fost teribil de ascutita. A murit la nici 50 de ani. Alcoolul a deschis calea mortii, iar viata în mizerie a facut mai repede ceea ce era de facut. Locuia acum în casa din Ciurchi a bunicii, fiindca Palatul Braunstein ajunsese într-o stare avansata de degradare. De fapt problemele cu locuinta ale Feliciei si maica-sii începusera mai dinainte. Dupa '90 au revendicat apartamentele din Palat urmasii celui care a construit imobilul. Ce se va fi întâmplat cu el si rudele lui? Vor fi ajuns în strainatate? Sau au terminat la Canal sau în garsoniere saracute de stat? Dar acesti urmasi s-au ales si ei cu praful de pe toba. Blocul zis Palatul Braunstein era, cum am zis, o darapanatura. Felicia si nana J. s-au mutat în Ciurchi. Felicia bea si mai mult acum. Redactia Ziarului de Iasi era prin apropiere, asa ca ma mai duceam câteodata în Ciurchi, în casa aceea mizera, în care înainte de razboi fusese cârciuma lui nenea Ghita si a sotiei sale, tanti Frasina, sora mare a mamei. „Cred ca am facut doua vagoane de mâncare la viata mea, Radule”, îmi spunea tanti Frasina. Felicia îmi vorbea cu ochi încetosati, jumatate de nostalgia amintirii, jumatate de bautura, de anii copilariei noastre, când ne jucam în apartamentul din Palatul Braunstein sau la noi, iar ea îi spunea maica-sii ca „tanti manânca tisalita cu mamaliga”, adica mama manânca chisalita (compot de visine) cu mamaliga. Mai era impresionata de activitatea mea de ziarist. Îi spuneam ca era o meserie ca oricare alta, nu are nimic romantic, cum i se parea ei. Cred ca tot asa trebuie s-o fi impresionat betivaneste „prijatelstvo” cu baschetbalistul sârb sau „cauza palestiniana” a lui A. În casa din Ciurchi, în care s-ar fi infectat si penicilina, Felicia a facut apendicita. A facut puroi, dar Felicia, cu aceeasi delasare a ei dintotdeauna, nu s-a dus la doctor. Si uite asa a murit. Nana J. a ramas singura în darapanatura aceea de casa: povârnita, cu acoperisul spart si podelele de lemn roase, cu stâlpii ornamentali de la fosta cârciuma putreziti. Mama, Doina si Maria, sotia mea, s-au dus pe la ea, dar nana J. nu le-a recunoscut. Se lasase peste ea umbra declinului mintal ce a primit numele de Alzheimer. Se uita la ele ca dintr-o mare îndepartare, încercând sa priceapa ce este cu ele. Maria s-a asezat pe patul ei si i-a luat mâna în mâna ei. „Ce mâna calda ai!” a spus nana J. Atâta. „Vai - spunea mama venind acasa, plesnind dupa obiceiul ei din palme - când am vazut-o acolo, în odaia aceea întunecata, uitându-se cu ochii goi la mine, fara sa ma recunoasca, m-am înspaimântat. Era mai rau ca moartea, zau!” Nana J. a murit curând dupa aceea. As vrea sa închei mai optimist, dar întâmplarile vietii mi-o iau înainte si nu-mi dau voie. Am mai mers de vreo doua ori cu intentia nelamurita sa ma urc în blocul numit Palatul Braunstein, ajuns acum ca un fagure golit de miere dintr-un stup putred. Se fac lucrari de reabilitare si, probabil, nu voi mai recunoaste mai nimic din ceea ce stiam eu. Am intrat din statia de tramvai, prin gang, în curticica murdara, plina de gunoaie aruncate de la restaurantul de vizavi. Dar m-am razgândit, nu am mai urcat în ceea ce a mai ramas din fostul Palat Braunstein. Am iesit pe intrarea cealalta în bulevardul Stefan cel Mare, bucurându-ma sa aud zumzetul orasului nou. Radu Parpauta este scriitor, traducator si publicist
