Traim o mare ciudatenie ȋn România. Toate generatiile de politicieni post-comunisti, asa-zisi mari politicieni care au avut si au ȋn mâna destinul tarii, nu au simtit si nu simt importanta ctitoriilor. Este semnul clar ca nici unul dintre ei nu si-a facut treaba ȋn nici un alt domeniu, cu exceptia, poate, a intereselor strict personale. Ȋn acest context aflat ȋn degringolada, Piata Unirii din Iasi este un exemplu de buna practica, disparuta ȋntre timp, de arhitectura-urbanism de calitate realizata cu bani putini, adica din saracie. Arhitectura este posibila atunci când arhitectul gaseste ȋnlauntru, ȋn adâncul sufletului, nestematele dorite de ctitor. Diferenta dintre investitor, dezvoltator, pe de o parte si ctitor, pe cealalta parte, este imensa. Sunt doua specii diferite. Primul cauta cu insistenta profitul imediat, maximizat pâna la ultimul ban investit, celalalt ȋsi asuma dimensiunea perenitatii ȋn timp a faptelor constructive. Primul cauta insistent valori materiale, celalalt spera sa lase comunitatii valori estetice durabile. Ultimul ctitor real ȋn România a fost Casa regala si evident, sub influenta ei, o serie ȋntreaga de personalitati care au lasat posteritatii adevarate ctitorii asumate astazi cu mândrie de români. Ȋn urma casei regale, comunistii s-au lasat dominati ȋn totalitate de realismul socialist stalinist pâna când, ȋntr-o rabufnire de orgoliu local, au ȋnteles ca arhitectura si urbanismul alcatuiesc cea mai elocventa imagine a unei administratii. Câta vreme a existat o evidenta libertate de creatie ȋn contextul dominator al arhitecturii moderniste al civilizatiei occidentale, ȋn România s-a produs arhitectura si urbanism de calitate, un exemplu este si Piata Unirii din Iasi despre care vom vorbi mai jos. Când aceasta libertate a fost arestata de viziunea rudimentara, inculta a lui Ceausescu, calitatea spatiilor urbane a scazut dramatic, dar, trebuie subliniat, chiar si Ceausescu a ȋnteles importanta imaginii lui de ctitor. Ba chiar si-a supralicitat-o. Calitatea, intensitatea si reprezentativitatea investitiilor sunt semne sigure ale sanatatii societatii ȋn ansamblul ei. Am ajuns deja la treizeci si trei de ani si România nu da nici un semn de sanatate ȋn domeniu. Proiectele de urbanism si amenajarea teritoriului sunt ultimele pe lista de prioritati ale administratiilor publice, proiectele de investitii sunt achizitionate la pretul cel mai mic si, de regula, pe filiere ascunse, iar proiectele private sunt aproape ȋn totalitate sclavele maximei eficiente vazute nu prin prisma creatorului de arhitectura,ci prin prisma acumularii de avere materiala, fara suflet, dar profitabila. Traim o mare ciudatenie ȋn România. Toate generatiile de politicieni post-comunisti, asa-zisi mari politicieni care au avut si au ȋn mâna destinul tarii, nu au simtit si nu simt importanta ctitoriilor. Este semnul clar ca nici unul dintre ei nu si-a facut treaba ȋn nici un alt domeniu, cu exceptia, poate, a intereselor strict personale. Ȋn acest context aflat ȋn degringolada, Piata Unirii din Iasi este un exemplu de buna practica, disparuta ȋntre timp, de arhitectura-urbanism de calitate realizata cu bani putini, adica din saracie. De ce este acest spatiu urban un model se simte prin toti porii sensibilitatii. Scara si dimensiunile potrivite, reperul care realizeaza volumele, deschiderile catre mici spatii verzi, respectiv parcul Junimea si Independentei, perspectivele spectaculoase catre Palatul Culturii si strada Cuza Voda, dau pietii dinamism si unicitate dincolo de valoarea arhitecturii care o compune. Din comparatia arhitecturii istoriciste a hotelului Traian si Palatul Braunstein, cu arhitectura modernista a blocurilor, la o analiza profesionala, ultimele nu sunt pe minus, dimpotriva. Ar trebui sa recunoastem ca ȋntre cladirile vechi din Iasi putine au arhitectura de calitate. Orasul impresiona, ȋn primul rând, prin imaginea unica a ansamblului distrusa ȋntre timp. Respectul si dragostea pentru patrimoniu s-ar fi putut concretiza ȋn efortul comunitar de protejare a acelei imagini. Prin urmare nici hotelul Traian si nici Palatul Braunstein nu sunt capodopere de arhitectura, ele sunt remarcabile, si nu e putin lucru, prin faptul ca aduc ȋn prezent ceva din parfumul istoriei irosit cu toata inconstienta. Ȋn acest context blocurile din Piata Unirii sunt bine desenate, proportionate, cu destule detalii venite din talentul arhitectilor buni ai vremii. Ȋn orice caz Piata Unirii din Iasi este printre putinele realizari remarcabile din România, o dovada clara ȋn acest sens este viata publica intensa din ea, dovada ca iesenii au impropriat-o. Evident, ca orice lucru bun din România, imaginea ei initiala s-a degradat. Ȋn primul rând este de degradare fizica. Fatadele cladirilor construite, cu exceptia celor istorice si a hotelului nu au fost reabilitate niciodata. Apoi au fost stricate poticele dinspre piata care s-au farâmitat, si-au pierdut unitatea si eleganta initiale. De asemenea spatiul s-a umplut cu reclame de toate formele si culorile, de retele de cabluri, de improvizatii si maruntisuri malefice pentru un asemenea spatiu reprezentativ. Proiectele de reabilitare din ultima vreme au fost doar secventiale, partiale si nu au avut niciodata ȋn vedere reabilitarea ȋntregului ansamblu. Recunosc, nu este simplu sa faci asa ceva cu multimea de actori economici, de proprietari imobiliari din ȋntreg ansamblul, dar, pe de alta parte, este singura solutie pentru a reda caldura, identitatea singurei piete publice coerente din Iasi. Dr.arh. Ionel Corneliu Oancea este manager al unei companii de solutii arhitecturale; a fost arhitect-sef al Iasului
