Registrul stilistic generos desfasurat timp de patru saptamâni pe parcursul Festivalului International „George Enescu”se dovedeste, din fericire, favorabil imersiunii repetate în universul unui singur compozitor. Intrarea în universul spiritual numit Mahler s-a facut gradat. Marti 29 august, în sala Ateneului Român, Orchestra WDR din Köln dirijata de Cristian Macelaru a interpretat împreuna cu baritonul Matthias Goerne o serie de cântece din ciclul „Cornul minunat al baiatului”. Prima cale de patrundere în muzica aceasta ramâne accesibilitatea proprie stilului romantic de care Mahler a fost profund atasat prin sensibilitatea acuta, climatul interior framântat, înaltimile spirituale, inventivitatea melodica multipla ca trasaturi expresive, contradictiile si dinamismul ritmic, derularea epica-descriptiva a ideilor, bogatia spectaculoasa a orchestratiei, plasticitatea opulenta a imaginilor sonore. Sunt caracteristici generale, pentru ca tipul de creatii adunate sub titlul „Cornul minunat al baiatului”, destinate initial doar vocii si pianului, privilegiaza lirismul, introspectia, caracterul intim al expunerii. Imaginându-si dezvoltarea comentariului vocii prin îmbogatirea spectrului sonor, Mahler si-a orchestrat o parte din cântece. Dorind sa ofere publicului o serie întreaga, împlinita ca amplitudine sonor-expresiva, Cristian Macelaru a optat pentru combinarea cântecelor orchestrate de autor si de muzicianul german Detlev Glanert. S-a argumentat si în acest caz importanta, valoarea creator-muzicala a orchestratorului, cel care, prin bogata cultura muzicala si stapânirea tehnicii de comentare orchestrala a ideilor-tema poate spori valoarea unei lucrari – proprii sau apartinând oricui din istoria muzicii. (Profit de prilej pentru a da de gândit celor care, lipsiti de pregatire profesionala, folosesc într-o veselie cuvântul „orchestratie” referindu-se la piese pentru trei-patru-cinci instrumente din genurile pop-rock.) Nu obiectez repetarea acestui ciclu de catre baritonul Matthias Goerne (versiunea anterioara dateaza din anul 2017, tot în Festivalul „Enescu”), în primul rând pentru ca opus-ul mahlerian a revenit pe o scena româneasca de concert, apoi datorita muzicalitatii, stiintei-experientei cu care solistul german si-a condus vocea, dovedind maleabilitatea deplina în redarea volutelor melodice înscrise de Mahler în partitura. Iar „peisajul” orchestral ales de compozitor sau reconstituit minutios de Detlev Glanert s-a constituit în „avanpremiera” spectacolului grandios ce avea sa urmeze în aceeasi seara pe scena Salii Palatului. Urmatoarea treapta de accedere spre înaltimile coplesitoare ideatice si muzical-expresive la care a ajuns Gustav Mahler a fost Simfonia a II-a „Învierea”. Asteptarea cu mari sperante a versiunii pregatita de Zubin Mehta împreuna cu Orchestra si Corul Festivalului Maggio Musicale Fiorentino, cu Kristiane Karg (soprana) si Michelle Lossier (altista) si-a aflat motivarea în prestigiul interpretilor. Pentru autorii geniali climatul interior, împrejurarile faptice grevându-le viata se convertesc în combustia vulcanica ce le nutreste actul creator. Cu amintirea luptelor si nedreptatilor de care a avut parte, cu durerea în suflet la moartea fiicei, constient ca inima slabita nu-l va mai sustine mult timp, Mahler a zidit uimitor de repede (1908-1909) în monumentul architectonic muzical impunator nu doar suma experientei ca autor de partituri, influente din muzica populara, din cântecele strazii, din capodoperele simfonismului ce i-au sprijinit evolutia ca profesionist (compozitor si dirijor). În explicarea muzicii sale se discuta mai rar despre convertirea evreului ortodox Mahler la crestinism, evocându-se prioritar influentele-interferentele scriiturii, epoca istorica si culturala europeana efervescenta în care a trait. Dar Simfonia a II-a, denumita limpede de autor, „a Învierii”, este transfigurarea muzical-artistica a schimbarii launtrice nascuta din credinta. Poate usor patetic spus, dar adevarat, ultimul opus gândit de Mahler pentru ansamblu orchestral, cor si solisti ar putea fi intitulat Simfonia revelatiei. Ori Simfonia comuniunii, a unirii, pentru ca treapta crestinarii a ramas pentru el la aceeasi înaltime cu valorice iudaice. Daca ai la dispozitie cele doua instrumente masive ca potente sonor-expresive, orchestra mare si corul, dincolo de durata mare a partiturii, este greu de interpretat Simfonia a II-a? Cred ca dificultatile nu sunt de ordin tehnic-instrumental si vocal, ci de ordin ideatic-spiritual, ce impun atitudinea reflexiva generala asupra muzicii, asupra acestei capodopere, în special. Repetata cufundare în adâncurile acestui ocean de gânduri si afecte contribuie, bineînteles, la aflarea înnoitelor sensuri ce pot înnobila fiecare versiune. De aceea au reusit Zubin Mehta, orchestra, corul, solistele pe care le-a supervizat talmacirea Simfoniei „Învierea” atât de apropiata adevarului simtit de Gustav Mahler. A fost performanta muzicienilor exceptionali de pe scena, magistral condusi, la cei 87 de ani împliniti, de acest interpret fascinant – Zubin Mehta. Treapta a treia spre receptarea lui Mahler a fost luminata publicului în urmatoarea seara, miercuri 30 august, de alti interpreti-etalon: dirijorul Sir Simon Rattle si Orchestra simfonica din Londra. Acum a fost „citit” untestament muzical impresionant: Simfonia a IX-a. Alta obsesie negativa: numarul 9 ca limita de netrecut pentru majoritatea compozitorilor retinuti de istoria muzicii care au scris simfonii. Obsesie învinsa prin ridicarea si finisarea ultimului monument de acest tip. Puternic stabila se dovedeste înca odata impresia de spectacol aproape vizual, atât de potrivita filmului artistic, pâna si thriller-ului, prin opulenta ideilor, a comentariului orchestral bogat în voci, prin contraste epice (sarcasm, deriziune, ingenuitate, elan), contraste timbrale, nuante sonore, tumult ritmic. Totul având ca rezultat un dinamism acaparant. Constructia uriasa ca dezvoltare muzicala complexa, diversitate timbrala, dimensiune temporala este greu de redat mentinându-se fluenta, climatul poetic sau exploziv, unitatea în diversitate a substantei muzical-sonore, climatul ardent. Aici poate fi gasita una dintre calitatile exceptionale ale lui Simon Rattle: stapânirea cu mâna sigura, maiastra, a elementelor numeroase, diverse, ce alcatuiesc lucrarile dificile, grandioase, pe care le interpreteaza. Spre a nu rupe tensiunea dublu-expresiva a muzicii, încarcatura emotionala interioara si explozia întregului aparat orchestral, Simon Rattle a legat partile a III-a si a IV-a mentinând combustia spectaculara. Scriu încântat cuvântul „echilibru” spre a sublinia raportul amiabil dintre secventele ultra-dinamice si cele liric-poetice, mereu cu o fermecatoare naturalete. Nu am simtit granitele patetismului din aceasta muzica ce aminteste destinul tragic exprimat de Ceaikovski în simfonia sa la fel de celebra, „Manfred”. Am ramas cu imaginea stabila a unei viziuni interpretative complexe, stralucitoare, rafinate, covârsitoare ca efect spectacular. Prezenta, desigur, în discografia lui Simon Rattle si a Orchestrei simfonice din Londra, varianta realizata acum la Bucuresti si-ar merita din nou locul în memoria magnetica. Imagini preluate de pe contul de Facebook a Festivalului „George Enescu” Alex Vasiliu este jurnalist, muzicolog si profesor
