„Sa fie oare adevarat – se întreaba naratorul – ca nu i-a mai ramas culturii nici o functie de îndeplinit în viata asta? Ca ratiunile ei vechi, de a spori sensibilitatea, imaginatia, de a te face sa traiesti placerea frumusetii, de a dezvolta spiritul critic al oamenilor, nu mai sunt de nici un folos fiintelor omenesti de azi, pentru ca stiinta si tehnica le pot substitui cu prisosinta?”. Acestor întrebari Llosa le da în Vânturile un raspuns care este totodata un avertisment. Nu stiu cum a fost primita în alte tari povestirea Vânturile a lui Mario Vargas Llosa, dar m-as mira ca autorul sa nu fi fost etichetat drept reactionar ori conservator. Avem acum textul în româneste (la editura Humanitas, în traducerea Tudorei Sandru-Mehedinti) si n-ar fi exclus sa avem si la noi astfel de reactii. Cum povestirea e de mici dimensiuni si contine detalii de un naturalism destul de brutal, impactul ei este cu atât mai puternic. Protagonistul e o persoana în vârsta, în plina decrepitudine fizica. Se simte, totodata, stinghera într-o lume care a evacuat toate valorile în care credea. Posibilitatea de a urmari totul online a dus la disparitia muzeelor, bibliotecilor, cinematografelor etc. De altfel, povestirea chiar asa începe, cu o manifestatie de protest fata de închiderea ultimelor cinematografe; numai ca protestul e jalnic, participa putina lume, doar câtiva batrâni nostalgici. Circula o veste buna si surprinzatoare: s-ar fi deschis o librarie noua! Da’ de unde, e vorba de un batrân care îsi scoate la vânzare cartile vechi si ferfenitite, însirate pe o taraba. Ecologistii intra si ei pe fir si reclama distrugerea tuturor cartilor, întrucât combinatia dintre hârtie si cerneala de tipar ar fi toxica. Digitalizarea e sacralizata: poti citi pe tableta, poti vedea filme, poti vizita muzee etc., stând acasa, în fotoliu. Un pretins confort pe care eroul povestirii îl refuza: „… pentru oameni ca mine, din alta epoca, viata fara librarii, fara biblioteci si fara cinematografe e o viata fara suflet”. Sau alta grozavie: sunt „specialisti”, profesori si critici de arta, care pretind ca e preferabila imaginea digitala a unui tablou de Rembrandt sau de Van Gogh; nu va trece mult, adauga protagonistul-narator, pâna când se va spune ca si combinatia între pânza si ulei este toxica. Arta noua mizeaza pe exhibitionism si vulgaritate. În teatru si la opera omniprezent a devenit ecranul. Creatorul individual nu mai conteaza, el este înlocuit de masinarii si laboratoare. Primatul tehnologiei se vede si în disparitia departamentelor de filozofie din universitati – au mai ramas doua în lume, în Bolivia si în Insulele Marchize, la aceasta din urma filozofia e „combinata” cu religia si cu bucataria. Fervoarea ecologista face ravagii, adolescentii viseaza ca toata omenirea sa se hraneasca doar cu fructe si verdeturi, animalele sunt ocrotite, sobolanii sunt socotiti animale domestice si misuna peste tot în voie. Ziarele, bineînteles, au disparut, stirile sunt prezentate pe niste ecrane mari instalate pe strazi si sunt strict controlate de catre autoritati. Religia a cazut în desuetudine, iar locul preotilor a fost luat de catre prezicatori, vrajitori, hipnotizatori, samani etc. Au disparut si artele traditionale, înlocuite de circ si de desene animate. Tinerii vor sa ajunga trapezisti, echilibristi, iluzionisti (asa cum vedem, de altfel, la emisiunea „Românii au talent”). Sigur, în acelasi timp medicina a înregistrat progrese uriase, iar omul a ajuns sa aiba o speranta de viata la care nici nu putea visa odinioara. Centenar este, foarte probabil, si naratorul care, pe masura ce se plimba prin Madrid, orasul unde traieste, face toate aceste consideratii despre decaderea culturii si a civilizatiei. Iata însa ca la un moment dat el este victima unei amnezii puternice, probabil un debut de Alzheimer, si constata ca a uitat unde locuieste (la fel a debutat, pare-se, boala lui Cioran). Începe aici o alta ratacire prin oras, cu semne din ce în ce mai penibile ale decrepitudinii fiziologice. Trebuie numaidecât mentionata ampla prefata semnata de Mircea Mihaies, care întoarce textul pe toate fetele si îi lumineaza semnificatiile. Periplul personajului apare ca o metafora a sinuciderii Occidentului sub presiunea fortelor pretins „progresiste”. Avem a face de fapt, spune inspirat Mircea Mihaies, cu un „fascism al conformismului”, cu negarea spiritualitatii si a culturii, o negare dusa catre forme extreme, când pâna si obiectul numit „carte” trebuie sa dispara. „Sa fie oare adevarat – se întreaba naratorul – ca nu i-a mai ramas culturii nici o functie de îndeplinit în viata asta? Ca ratiunile ei vechi, de a spori sensibilitatea, imaginatia, de a te face sa traiesti placerea frumusetii, de a dezvolta spiritul critic al oamenilor, nu mai sunt de nici un folos fiintelor omenesti de azi, pentru ca stiinta si tehnica le pot substitui cu prisosinta?”. Acestor întrebari Llosa le da în Vânturile un raspuns care este totodata un avertisment. Alexandru Calinescu este profesor emerit la Universitatea „Alexandru Ioan Cuza” din Iasi, critic literar si scriitor
