Exista o credinta larg raspândita care ne spune ca majoritatea cladirilor clasificate ca având o importanta pentru patrimoniul cultural imobil al României apartin unor proprietari privati care abia asteapta ca acestea sa se darâme, iar mai apoi sa îsi construiasca pe terenul ocupat de acestea palate cu termopane. Cu alte cuvinte, faptul ca proprietatea lor imobila figureaza pe o lista a monumentelor, îi determina sa nu se preocupe de acestea în nici un fel, dorind ca natura sa-si urmeze cursul pâna la colapsul si disparitia lor totala. Ca întotdeauna, chiar si acolo unde adevarurile par evidente, lucrurile sunt mult mai complicate, iar mentalul colectiv nu retine în mod necesar decât frânturi de realitate. În primul rând, as remarca faptul ca, atunci când am avut în responsabilitate problematica Patrimoniului National în cadrul Ministerului Culturii, ca Secretar de Stat, am constatat în urma unui studiu facut alaturi de specialistii Institutului National al Patrimoniului, ca, în realitate, un numar semnificativ din cele 800 de cladiri în stare de colaps sau pre-colaps radiografiate la nivel national apartin sau sunt în administrarea autoritatilor publice, a societatilor cu capital majoritar de stat, precum si cultelor! Prin urmare, înainte de a arunca vina pe presupuse sau reale interese imobiliare care ar sta în spatele lipsei de interventie pentru salvarea unor cladiri-monument, este bine sa avem o imagine de ansamblu corecta si sa vedem ca statul român însusi este parte a problemei. În al doilea rând, nu toate cladirile istorice aflate în proprietate privata care ajung sa prezinte pericol public sau se afla într-o stare avansata de degradare apartin unor imobiliari însetati de a acumula averi pe spinarea istoriei nationale, ci unor români care le-au mostenit si nu au posibilitatile materiale suficiente pentru a le reabilita sau unor concetateni de-ai nostri care au o vârsta înaintata si nu vor putea, lipsiti de ajutorul statului, sa întreprinda orice masura de punere în siguranta a constructiei cu valoare de monument sau de lucrari mai ample în acord cu legile de protejarea a cladirilor-monument. Este clar ca astazi nu vom reusi sa rezolvam problemele cladirilor-monument fara sa avem o privire globala asupra fenomenului, fara sa acoperim si situatiile particulare, fara sa intervenim cu instrumente financiare si legislative optime. Din acest motiv, în ultima perioada activitatea mea în Legislativul României se concentreaza exact pe acest subiect spinos si pentru care am initiat si voi mai initia legi sau modificari ale unor legi existente care sa ne dea siguranta ca generatiile viitoare nu vor fi private din ignoranta sau delasare de o mostenire culturala care înca mai poate fi salvata! Pe lânga Legea care instituie Programul National de scoatere din pericol a patrimoniului cultural Imobil, am mai depus, de curând, cu sprijinul colegilor deputati si senatori liberali, un alt proiect de Lege, care se refera, între altele, la mecanismele de interventie ale autoritatilor locale si centrale în salvarea si protejarea cladirilor-monument aflate în proprietate privata. În ceea ce priveste amendarea Legii nr. 422/2001, modificarile si completarile propun, în vederea facilitarii interventiei statului în scopul protejarii patrimoniului cultural în interes public, reglementarea cadrului de interventie a autoritatilor publice în locul proprietarului/administratorului/detinatorului monumentului istoric în interesul scoaterii din pericol a monumentelor istorice, în sensul prevederilor din Conventia europeana pentru protectia patrimoniului arhitectural al Europei ratificata prin Legea nr. 157/1997. Astfel, spre exemplu, modificarea legislativa propusa stipuleaza faptul ca, în cazul în care proprietarul bunului apartinând patrimoniului cultural imobil nu îsi îndeplineste obligatiile, constatându-se un pericol de distrugere sau de alterare fizica semnificativa ori un astfel de proces se afla în desfasurare, administratia publica judeteana, locala ori, dupa caz, Ministerul Culturii, direct sau prin serviciile publice deconcentrate ale acestuia, poate sa întreprinda, în regim de urgenta lucrari în vederea scoaterii din pericol a imobilului si a conservarii acestuia, substituindu-se proprietarului, titularului dreptului de administrare sau, respectiv, a titularului altui drept real asupra bunului protejat, urmând ca, pe cale amiabila sau prin actiune în regres, sa recupereze cheltuielile de la proprietar. Este doar un exemplu de prevedere si actiune care poate debloca mult situatia actuala. Desigur, propunerile sunt mult mai extinse si acopera in extenso problematica amintita. Responsabilitatea de a notifica proprietari, de a sesiza institutiile competente sau chiar instantele de judecata apartine însa si autoritatilor locale, care sunt invitate sa joaca un rol mai activ! În definitiv, nu vom vedea o îmbunatatire a situatiei existente fara un parteneriat real si activ cu cetateanul, dar si fara o clarificare a legislatiei. Nu în ultimul rând, pentru ceea ce poate deveni un mare proiect national de revalorificare a tezaurul nostru cultural avem nevoie de finantare corespunzatoare. Cred ca este o misiune cum nu se poate mai potrivita a generatiei noastre si a acestui Parlament National! Liviu BRATESCU Senator PNL Iasi
