Din iunie si pâna în octombrie dorm, de multi ani, cu geamul deschis. La etajul al optulea, cu plase la geam care ma feresc de insecte, dar nu si de peliculele grase de la crematoriul de deseuri medicale al domnului Surdu, ar trebui, totusi, sa am liniste. Ei bine, n-am! Dupa aceasta introducere melancolica, cititorii mei inteligenti se astepta sa spun câteva lucruri bine simtite despre ragetele stenice care se auzeau zilele trecute de la Palatul Culturii unde, dragalita Doamne, am intrat si noi în rândul lumii topaind cimpanzeic pe hârâiala globalista a celui mai important cântaret la stick din lume. O spun fara ocolisuri: cu exceptia faptului ca a fost integral platita din bani publici si ca, de regula, astfel de show-uri se fac în afara orasului, halimaua de trei zile de la Palat nu m-a deranjat. Exista un public care se distreaza la aceste concerte si e foarte bine ca autoritatile locale le organizeaza. Faptul ca eu nu ma duc si ca, în general, am alte gusturi muzicale nu are absolut nicio importanta. E weekend, final de vacanta, iar cine e stresat de zgomot închide geamul sau se plânge pe social media. Altele sunt zgomotele orasului care ma intriga pe mine. În primul rând, e o continua chiuitura de sirene. Politie, Salvare, SMURD, ISU, Pompieri, Armata, belferi în masini negre escortate, în fine, toti cei care îsi permit, legal sau nu, aceste suieratori demente de avertizare creeaza, zi si noapte, o tesatura sonora vezicanta de zici ca esti la New York. E drept, eu stau lânga doua spitale importante (cel de copii si Neurochirurgia!) unde se presupune ca vin salvari din toate judetele Moldovei. Accept, resemnat desigur, aceasta realitate. Poate însa îmi explica cineva si mie de ce aceste sirene, presupuse a anunta urgenta si prioritatea în trafic, rag la 4 dimineata când, în zdrobitoarea majoritate a cazurilor, nu e nimeni în trafic. Am numarat într-o dimineata sase astfel de lungi intervale tiuite (pentru ca eu le aud, când e liniste, pe tot traseul din Pacurari pâna aici, în Tatarasi!) între 5 si 5.45 dimineata. Este, evident, o aroganta si o nerusinare a soferilor care îsi bat joc de cei care dorm la acea ora. Apoi, trenul de noapte de la Bucuresti care ajunge dimineata, urla încontinuu din sirene, si azi ca si ieri, pe tot parcursul dintre gara Nicolina si Gara de Nord, semnalizând satisfactia mecanicului de locomotiva ca, iata, a mai ajuns înca o data la timp, la ora 5.55. În rest, fata de realitatea de acum mai bine de un deceniu stam mult mai bine asa încât se cuvine sa fim rabdatori si recunoscatori Celui de Sus. Iata ce scriam acum zece ani: „De o bucata de vreme ma trezesc derutat dimineata la ora sapte. E prea multa liniste. Trosnelile infernale ale celor care iau gunoiul nu se aud decât pe la ora zece, când masinile Salubris pot cu adevarat sa încurce eficient circulatia din oras, iar hamaiala dodecafonica a haitelor de câini vagabonzi, care pigmenteaza inconfundabil noptile din Tatarasi, a amutit vremelnic, toropita de soare. De ce e asa de multa liniste? În anii din urma, ehe!, diminetile de vara erau întruchiparea vibranta a Infernului lui Dante astfel încât ceasul desteptator devenea o inutilitate sclifosita. De la trasnetul sfredelitor al pietrisului coborât printr-un tobogan de tabla de pe terasa blocului de vizavi, transformata de un antreprenor smecher în prima mansarda din Oancea (unde eu nu m-as muta nici gratis, dupa ce am vazut cum a fost construita!), la traditionalele hârâieli ale camioanelor de marfa, urmate de vreo jumatate de ora de pocnete metalice asezonate cu înjuraturi, îndemnuri smucite si ragete ale unor primate care nu si-au interiorizat înca limbajul, pot spune, cu mâna pe inima (si palmele pe urechi), ca, în ultimul deceniu, nimic din suferintele auditive ale reparatiilor de vara nu mi-a fost strain. Bâzâielile infernale de rotopercutoare, pocnete de schele, moloz aruncat «în ploaie», huruit de raba, trasnete metalice si inubliabilele îndemnuri, comentarii si înjuraturi racnite de armatele de topârlani analfabeti din constructii mi-au acompaniat, vesel, diminetile de vacanta din ultimii opt-zece ani. Interesant este ca metabolismul uvrierului român e foarte gingas, el debutând cu o criza de epilepsie în care simuleaza agitatia de la prima ora a diminetii pentru ca apoi, îmblânzit, sa se retraga molesit la umbra cu biberonul cu bere la îndemâna, pâna la ora 14.30 când e lovit de o alta frenezie zgomotoasa pâna pe la 16.30 când, sindicalist erect, descopera ca nesupunerea civica în fata «lu dom injiner» sau, dupa caz, a «safului» poate începe prin mârâieli, bolboroseli si blesteme strecurate printre dinti, pregatind plecarea indignata, «dupa zece ore de munca», de la ora 16.55. Nu as vrea sa creada cineva, citind rândurile de mai sus, ca îi desconsider pe amarâtii descrisi oarecum acid aici, rapanosi alcoolici, de cele mai multe ori angajati fara acte, platiti cu târâita sau tepuiti de antreprenorii improvizati ai lucrarilor de vara. Vina nu e, desigur, a lor. Cei destoinici, care pleaca în strainatate, arata, sub conducerea unor manageri profesionisti din tari normale, cu legi care chiar se respecta, ca mitul muncitorului român lenes este complet inconsistent. Atunci când lucreaza pe bani adevarati si cu o legislatie si o organizare a muncii civilizate, muncitorii români pot fi seriosi si aplicati. Ei, «capsunarii» – cum nedrept sunt ostracizati de nemernicii din presa –, au tinut economia României cu banutii lor câstigati în strainatate si trimisi acasa prin Western Union, de a ramas si azi defazat domnul Varujan Vosganian, cu încredintarea ridicola ca România a avut crestere economica în timpul norocos al guvernului Tariceanu, datorita întelepciunii si priceperii nemasurate a ministrului de finante. Linistea aparenta de azi, nu cred ca mai e nevoie sa o spun, nu se datoreaza întelepciunii sau spiritului civic si, evident, nici masurilor curajoase ale guvernului de «flexibilizare» a pietei muncii, ci saracirii si pauperizarii catastrofale a oamenilor obisnuiti, secatuiti de criza si de masurile ucigase ale unei succesiuni de guverne corupte si ineficiente. Oameni carora nu le mai arde de investitii si îmbunatatiri imobiliare. E linistea deloc îmbietoare a cimitirului care îmi stârneste melancolii si amintiri din vremurile când eu si vecinii mei mai speram ca va veni bunastarea si pe aceste meleaguri. Noroc ca linistea nu va tine mult ca acusi se trezesc din somn haitele de câini vagabonzi din cartier din cauza matelor ghioraind si începe iar concertul...”. Somn usor! Florin Cîntic este istoric, director al Arhivelor Nationale, Filiala Iasi si scriitor
