Noica a stat mereu în perioada postbelica sub apasarea a doua stigmate: simpatiile legionare, acuza care l-a urmarit pâna la moarte în toate sintezele si dosarele securitatii, si colaborationismul cu regimul comunist, eticheta stigmatizanta intrata deja ca stereotip în uzul comun chiar pentru istorici sau critici din noua generatie care ar trebui, poate, sa analizeze ceva mai liber si depasionalizat un astfel de dosar complicat. La doar un deceniu de la Prelectiunea tinuta la Casa Pogor în 1977, pleca dintre noi Constantin Noica, la început de decembrie, în spitalul din Sibiu. Contrar poate perceptiei de astazi, a fost un eveniment care a trecut practic neobservat în epoca, o epoca stinghera, cu doua ore de televiziune de partid pe zi, cu o presa cu zabala pusa si cu o lume literara la fel de zbuciumata, de bârfitoare, de subiectiva si de dominata de invidii ca si în zilele noastre. La înmormântare, stiu din niste poze facute atunci de prietenul Valentin Cosereanu de la Memorialul Ipotesti, apropiat de Noica gratie proiectului sau funambulesc de copiere a Caietelor eminesciene de la Biblioteca Academiei, au participat câtiva discipoli si prieteni ai filosofului. Din ce îmi aduc aminte, Gabriel Liiceanu, Andrei Plesu, Alexandru Paleologu, Mihai Sora, Petru Cretia, alaturi de alti câtiva apropiati si ceva gura casca, l-au petrecut pe Noica pe ultimul drum, la Schitul Paltinis, împreuna cu Antonie Plamadeala, Mitropolitul Ardealului, cel care a savârsit slujba ortodoxa de înmormântare si care a tinut un cuvânt de ramas bun, publicat apoi în „Telegraful Român”, mensual al Mitropoliei Ardealului care era distribuit doar credinciosilor, în circuit închis, în care apareau surprinzatoare referiri la volumul interbelic De Caelo, cu aromele lui interzise si câteva accente crestine de care Noica s-a dezis toata viata. Mi-am adus aminte de aceste detalii când am citit o evocare a filosofului paltinisan facuta din perspectiva documentelor securitatii si a interpretilor contemporani ai acelui trecut tulbure, apasator, tenebros si vinovat. O interpretare excesiva si insinuanta, care era departe de exercitiul rationalitatii lucide pe care o aprecia ultimul nostru filosof de sistem. Caci amintirea lui Noica este înghesuita gratie lucratorilor politiei politice a lui Carol al II-lea si dupa aceea a regimurilor comuniste românesti în niste dosare de urmarire pe care foarte putini mai sunt astazi în stare sa le citeasca contextual. Astazi, la peste trei decenii de când a amutit tehnica operativa instalata în camera lui modesta de la Paltinis, din prima zi, în 1975 (prin amabilitatea sefului statiunii, fidel colborator al „organelor”), ar trebui, poate, sa ne întrebam ce se alege totusi din memoria unui om atunci când faptele si documentele care-l privesc sunt filtrate prin atâtea bariere institutionale si umane, când unghiurile de relatare si de interpretare sunt atât de opuse, aproape în conflict ireductibil. Si nu e vorba aici doar de lecturi partizane, ci de nuante si chei de citire mai depasionalizate pe care nici lumea literara, nici istoriografia nu sunt înca dispuse a le asuma în cazul lui Noica. O revizitare, pe scurt, a faptelor poate ca ar fi de folos. Membru marcant al grupului cultural din jurul revistei interbelice „Criterion”, Noica facea parte din echipa de tineri straluciti intelectual fascinati de figura profesorului Nae Ionescu, precum Mircea Eliade, Emil Cioran, Mircea Vulcanescu si de intelectualii intrati în politica precum Mihail Polihroniade si Haig Acterian. Astfel încât Noica va fi urmarit toata viata ca legionar (atât de Siguranta, cât si de Securitate) pentru faptul ca a fost în siajul lui Nae Ionescu si pentru ca a scris, în 1940, câteva articole în oficiosul legionar „Buna Vestire”. Fascinat de nationalismul radical al timpului, Noica va fi, de asemenea, animat de constiinta misiunii sale de creator de Scoala (proiect asumat deja în Jurnalul filozofic din 1944, în memoria mentorului sau). Urmarit si trimis în domiciliu obligatoriu la Câmpulung, între 1949 si 1958, Noica va începe un program de seminarii private, pe teme filosofice si culturale, pe care le va continua si dupa închisoare (1958-1964) la Bucuresti si apoi la Paltinis. Daca sunt de subliniat doua constante în activitatea de decenii a lui Noica atunci acestea ar fi, neîndoielnic, vocatia sa pedagogica, formatoare, în beneficiul tinerilor înzestrati pentru cultura umanista si proiectul rostirii filosofice românesti, pe care l-a asumat, în numele lui Mircea Vulcanescu si a generatiei lor, cu un devotament si o tenacitate absolut exemplare. De aceea, si pentru ca a sustinut, contrar prietenului Mircea Eliade, ca cel mai potrivit mod de a obtine rezonanta universala este prin idiomatica, prin trasaturile unice ale culturii nationale, Noica a ramas în tara, în plina dictatura, refuzând solutiile salvatoare care i-au fost propuse în Europa Occidentala ducând, dupa puteri, o lupta culturala care i-a fost mai apoi rastalmacita si a devenit azi un straniu cap de acuzare. Acuza ca grupul de la Paltinis ar fi fost o secta exclusivista, care propavaduia „fuga de realitate”, facând astfel jocul dictaturii este profund discutabila. În primul rând, pentru ca Paltinisul nu era decât vârful mediatizat al unui iceberg ce functiona de decenii si în al doilea rând pentru ca Paltinisul nu a fost singular nici macar în timpul sau, caci Noica îsi asumase rolul ciudat, hilar poate, de antrenor cultural pentru multi alti tineri înzestrati din tara, în virtutea îndeplinirii misiunii sale pedagogice dedicate, în subtext, memoriei lui Nae Ionescu. La Iasi, bunaoara, Liviu Antonesei si Valeriu Gherghel pot depune marturie, cred, ca Noica nu propavaduia nici legionarismul, nici obedienta fata de dictatura, ci era interesat doar de sprijinirea tinerilor cu potential intelectual peste medie. Carora le spunea ce instrumente sa-si puna la punct (germana, greaca), ce autori sa citeasca si cum sa scrie daca vor sa faca cultura de performanta. Era o deschidere paideica neobisnuita si salutara pentru un timp dominat de amatorism, mediocritate si limba de lemn. E adevarat, fireste, ca Noica nu se simtea dator sa critice regimul sau sa asume luari de pozitie publice cu caracter politic si ca pozitionarea sa fata de politia politica era una obedienta, singura sa grija fiind - asa cum o arata arhivele - sa nu mai produca rau nimanui. (Vocalii inchizitori de cartier de astazi uita, bunaoara, ca Noica nu a avut niciun angajament semnat ca informator si ca toate marturiile sale din dosare erau doar note consemnate de securisti în urma interogatoriilor la care era convocat si în închisoare si în libertate.) Este, de asemenea, absolut adevarat ca Ceausescu a accentuat, dupa 1968, o directie ideologica ce privilegia vechile teme ale nationalismului radical al legionarilor (minus, fireste, componenta crestina, dar cu o revitalizare, în fundal, a discursului antisemit) combinata, desigur, cu stereotipuri leniniste. Pentru acest discurs oficial broderiile eseistice despre românism ale lui Noica erau binevenite si e dincolo de orice îndoiala faptul ca acesta si-a dat seama de modul cum este folosit de propaganda ceausista atât în tara, cât si în diaspora. Nimeni nu contesta asta, iar aceasta cedare de prima instanta era asumata explicit de Noica pentru realizarea, cu ajutorul autoritatilor, a himerelor lui culturaliste. Ar fi poate de investigat si faptul ca afirmarea transparenta a pactului cu diavolul îi anihila de fapt rolul de agent de influenta, caci toti prietenii sai din diaspora au stiut din capul locului ca era o cedare pentru a putea iesi, de câteva ori în doua decenii, din închisoarea numita RSR si ca Noica juca un rol în fata lor. (În ce ma priveste, nu am niciun dubiu, Noica nu interiorizase nimic din acest discurs, dar stiind ca este înconjurat de turnatori l-a sustinut consecvent în toate situatiile. Si a avut dreptate, caci turnatorii au transmis, dupa cum arata dosarele, exact ceea ce, cu viclenie, voia el.) Si, spre deosebire de unii contemporani intransigenti, diaspora pariziana l-a înteles si iertat. Ce ar mai fi poate de adaugat e ca astazi, din cauza unor judecati partinitoare, figura lui Constantin Noica este redusa doar la dramaticele sale încercari de supravietuire, la omenestile sale cedari, la compromisurile dureroase asumate si pe care ma tem ca nimeni nu are îndreptatirea de a le judeca de sus, nici din punct de vedere moral, nici intelectual în lipsa experientelor concentrationare traite de cel în cauza. Fara a-i împartasi neaparat perspectivele si pozitionarile culturaliste, eu cred totusi ca merita o memorie si o judecata corecta din partea publicului educat care ar trebui sa ignore filtrele excesiv ideologizate care îl strâng în chingile unor stigmate reductioniste si nedrepte. Florin Cîntic este istoric, director al Arhivelor Nationale, Filiala Iasi si scriitor
