Stim foarte putine lucruri despre poezia, filosofia si religia persana. Azi cultura occidentala e atât de departe de idealurile vechii civilizatii iraniene, încât, daca stam sa privim în urma, fara sa vrem ne dam seama ca Orientul, prin curentele spirituale pe care le-a cunoscut, prin frumusetea si echilibrul fondului si a formei, a atins apogeul spiritualitatii într-un timp în care în Europa viata spirituala încapuse pe mâna inchizitiei. * Prin anii optzeci ai secolului douazeci, poetul Lucian Vasiliu sucea gâtul metaforei. Îsi taia unul dupa altul degetele de la mâini, dar ele cresteau la loc. Ba mai mult decât atât, îi cresteau împodobite cu inele si tatuate cu nenumarate hieroglife si figuri de stil. Însa nu se atingea de cele de la picioare, drept care haladuia noaptea prin oras. Uneori singur, alteori alaturi de poetul Ioanid Romanescu, care purta o trompeta în spate prevazuta cu o aripa de alama si alta de bronz. Poetul Ioanid Romanescu mai avea si un acordeon, pe care-l ascundea sub haina ponosita de la costum. Mergeau însotiti de un alai de substantive si de verbe, dar si de cifre aflate sub semnul radicalului. Înaintând pe strazi pustii, printre sticlele goale de iaurt si de lapte, poetii cântau: „încet-încet se pune în miscare masina de cusut cuvinte” - „TAC-TAC!/ TAC-TAC!/ încet-încet calul moare pascând/ nimicul cucereste câmpul de lupta, sobolanul/ Bosch avanseaza pe scena/ încet-încet se deschid pulpele fetelor, în somn/ încet-încet se termina tigara condamnatului la moarte (...)/ încet-încet sunt trasi pe roata poetii idilici”, ce obisnuiesc sa suceasca gâtul metaforelor si fetelor frumoase si chiar gâtul sticlelor goale. Asezându-se pe trotuar, poetul Ioanid Romanescu îsi scoase trompeta agatata pe spate si începu sa recite, îngrosându-si vocea, textul Catre Ministerul Poeziei, care suna astfel: „Înca nu m-am desprins de o idee fixa,/ înca mai port pe ochi un bandaj de ziare,/ înca adorm cu manuscrisul sub cap/ si visez poezia care sa ma omoare.// Secrete nu am, Domnule Ministru,/ Patria-mi este singura adresa -/ chiar daca port în cap întreaga harta lumii/ pe care o cunosc din carti, nu ca o stewardesa,// de-un timp sunt obosit, vederea-mi scade/ si s-ar putea ca într-o noapte suie/ pe sfânta masa a melancoliei/ sa mi se bata mâinile în cuie,// de-aceea vreau sa vin la Dumneavoastra/ - cât nu e prea târziu - si sa Va rog:/ doar pensia lui Milton sa mi-o dati,/ sa ma retrag la tara-ntr-un bârlog,// iar daca nu ma Veti chema curând,/ nu-i nici o suparare - ramâne ca în tren -/ fara prea multe vorbe, stiu sa fac/ din gaura de sarpe o poarta spre Eden,// mai stiu sa dau copiilor o buche,/ sa fiu grajdar, sa cânt, ba chiar sa tac/ - la o adica, nu astept raspuns -/ ne vom vedea, oricum, în urmatorul veac.” Ridicându-se apoi de pe trotuar si stergându-si pantalonii de praf, poetii plecau la pescuit pe malul Jijiei. Ce boemi! * Muzica lui Eugen Doga îsi trage radacinile, dupa cum marturiseste însusi artistul într-un episod memorabil din volumul sau de amintiri, din modesta casuta natala, înaltata în satul Mocra din Transnistria. Cladita din chirpici si acoperita cu tabla, casuta a fost darâmata între timp, ea a ramas însa vie în memoria artistului, schimbându-si mereu configuratia si forma, ajungând la dimensiunea unui adevarat palat de cristal unde rasuna o muzica divina. Pe masura trecerii vremii, ea devenit transparenta, fiind, într-un fel, asemanatoare cu casa proiectata în imaginatia copilului ce traieste, alaturi de tatal sau, un om al strazii, în caroseria roasa de rugina a unui automobil abandonat la marginea unei mari metropole din filmul lui Akira Kurosawa, o capodopera, Dodes'ka-den. În fiecare dimineata, tatal îi arata copilului noua înfatisare a casei aparute la orizont. Fiind casa izvorâta din vis, ea e din ce în ce mai mare, din ce în ce mai stralucitoare. Casa se comporta asemenea unei prisme care descompune lumina, dar si amintirile. Lucruri asemanatoare se întâmpla si cu casuta natala a lui Eugen Doga. În fata ei, el se comporta ca un copil. Degetul lui Dumnezeu îi arata în fiecare zi o alta casa. Imensa precum cerul încununat de un curcubeu. Imaginea îmi aduce aminte nu numai de filmul lui Kurosawa, ci si de filmul lui Andrei Tarkovski, Copilaria lui Ivan. Si Eugen Doga a prins anii grei ai razboiului. A prins si perioada deportarilor. Copilul Doga se juca târându-se prin transeele unde mirosea a praf de pusca si unde gaseai cartuse, grenade si mine nedezamorsate. Acolo, în casuta aceea de chirpici a ascultat ropotul ploii pe acoperisul de tabla. Mai târziu când a compus simfoniile sale le-a ascultat din nou. Acolo a dezmembrat acordeonul primit cadou si tot acolo, din sârmele si cutiile gasite în transee a înjghebat un aparat de radio. Oriunde l-au purtat pasii, Eugen Doga a avut în viata si în muzica un reper, casuta sa natala. Acolo pasii sai s-au prefacut în note muzicale. * La Editura Charmides din Bistrita Nasaud a aparut un nou volum de versuri intitulat „Introducere în poezie”, semnat de Ion Muresan. Ion Muresan a publicat de la data debutului, si pâna la Introducerea în poezie, trei volume de versuri, Cartea de iarna, Cartea Româneasca 1981, Poemul care nu poate fi înteles, Ed. Arhipelag, Tg. Mures, 1993, si Cartea Alcool, Ed. Charmides, 2010, fiecare dintre ele fiind primite cu mult entuziasm de critica noastra literara, mai veche si mai noua. Poezia sa cu accente vizionare îsi gaseste recul si în recentul volum aparut la Charmides. Cartea, însotita de 8 gravuri semnate de Mircia Dumitrescu, ni se înfatiseaza ca o suita de tablouri vivante în care personajele venite din diferite medii îsi contempla propria lor descompunere datorata atât abuzului de alcool, cât si a unei imaginatii debordante, ce se revarsa din interior în exterior, precum spuma dintr-o halba de bere colorata. Desigur, gravurile realizate de Mircia Dumitrescu, decupate parca din bezna interioara, accentueaza starile halucinatorii prin care trec personajele poemelor lui Ion Muresan, care seamana însa cu tablourile unor mari pictori naivi, ce amintesc prin luxurianta imagistica si distorsiunea culorilor atât de Rousseau Vamesul, cât si de tablourile grotesti ale lui Valentin Gubarev. Iata cum suna, de pilda, unul din poemele sale de dragoste: „Lasa-ma/ dezbracat în pielea goala/ sa stau în genunchi în fata ta si/ lasa-ma sa bag sub rochia ta si acolo/ sa fumez un pachet de tigari./ Sa fumez si sa descriu/ cu voce tare/ ca si cum as vorbi la radio/ cum fumul iesit din plamânii mei/ îti încolaceste pulpele si genunchii si coapsele/ si cum picioarele tale albe/ se fac ruginii./ Iar când rochia ta începe sa vibreze/ ca un mare difuzor, tu/ crezând ca ceea ce vorbesc eu sub rochia ta/ se transmite la radio,/ în toata tara,/ sa prinzi între degete un nasture/ si sa-l rasucesti ca pe un buton,/ ca sa dai mai încet volumul vocii mele./ Oho, lasa-ma sa-ti scot din piciorul drept pantoful ca pe o scrumiera, sa-l umplu de scrum si chistoace/ (...) O, minunata priveliste:/ o femeie în rochie rosie, desculta la un picior/ si un barbat în pielea goala, tinându-se de mâna,/ tacuti,/ pasind ezitant, pasind prudent prin aer/ ca si cum ar coborî pe o carare de munte.” Tabloul acesta îmi aduce aminte de o scena memorabila din romanul „Toba de tinichea” a lui Gunter Grass, în care un evadat, fugarit de politisti, se ascunde sub fustele largi ale unei culegatoare de cartofi, si în timp ce oamenii legii îi iau un scurt interogatoriu femeii aflate pe câmp, barbatul scund ascuns sub fuste îi face un copil. Felicitari, Ion Muresan. Volumul tau e o încântare si pentru ochi, si pentru minte, si pentru suflet. * Stim foarte putine lucruri despre poezia, filosofia si religia persana. Azi cultura occidentala e atât de departe de idealurile vechii civilizatii iraniene, încât, daca stam sa privim în urma, fara sa vrem ne dam seama ca Orientul, prin curentele spirituale pe care le-a cunoscut, prin frumusetea si echilibrul fondului si a formei, a atins apogeul spiritualitatii într-un timp în care în Europa viata spirituala încapuse pe mâna inchizitiei. Sufismul, de pilda, respingând teza inaccesibilitatii lui Dumnezeu, punea în centrul vietii religioase, iubirea reciproca dintre Dumnezeu si oameni. Influentat de mai multe religii orientale, budism, zoroastrism, hinduism si altele, sufismul propaga ideea apropierii de Dumnezeu prin cunoastere mistica, prin iubire si asceza. Prin frumusetea trairii spirituale, sufistii ne amintesc de pustnicii din Pateric. Numai ca doctrinele pustnicilor puneau pe primul plan asceza. Asceza pâna la mortificare. Sufistii vedeau iubirea prezenta în orice loc în care realitatea cereasca prin contemplatie si traire se contopea cu fiinta umana. Desigur, sufismul nu a fost scutit de excese în lumea musulmana. Dar nu a atins rigiditatea si atrocitatile comise în masa, în numele credintei, în lumea occidentala, în special în lumea catolica, din aproximativ din aceeasi perioada istorica. Dar sa nu divagam, sa ne întoarcem la poezii. Marii poeti ai Persiei au fost influentati de sufism, dar s-au ferit sa-i respecte „cu sfintenie” dogmele. E suficient sa citim versurile lui Omar Khayyam, ale lui Hafez ca sa ne dam seama ca primau dragostea si bucuria de a fi în lume. Dupa cum prima înalta spiritualitate morala. Iata, de pilda, cum apare aceasta în Golestan (Gradina florilor) în viziunea lui Saadi: „Un persan, dormind, vazu în vis un padisah râzând în rai, iar în iad, pe un dervis plângând. - Cum urcat-a, oare, padisahul în tarii, si dervisul cum s-a prabusit? Noi ne-nchipuiam sa fie altminteri. Si-atunci un glas venit din alte lumi raspunse: - Sahul acesta a îndragit dervisii, si de aceea s-a înaltat în rai, iar dervisul a stat cu padisahii, de aceea sufletul lui a coborât în iad.” Câta lumina, câta frumusete ascund aceste versuri scrise în ritm prozaic. Dar si ritmul acesta cuprinde înlauntrul lui nu numai întelepciune, ci si muzica divina. Nichita Danilov este scriitor si publicist
