Haideti sa ne trezim la realitate si sa îi bocim la fel de mult, ba poate chiar mai mult pe soldatii care mor din prostia conducatorilor, a politicienilor, si nu dintr-o cauza naturala sau din ghinion, un cataclism ce nu putea fi prezis, oprit. Nu e un gând de visator, este realitatea. Lumea a plina de contradictii si, vorba poetului, „ca lumea suntem noi”. Totusi unele sunt pur si simplu batatoare la ochi, absurde la infinit. Avem contradictia în sânge, în gândire, credem în negru si în alb în acelasi timp, dar fara sa ne dam seama. Aratam cu degetul la altii si habar nu avem ca suntem la fel ca ei. Nimeni nu poate fi obiectiv niciodata. Ma uit la dezastrul petrecut în Turcia si Siria de la cutremurele acelea si ceva îmi da cu rest. Lumea e îngrozita ca au pierit sub darâmaturi aproape 30 000 de oameni. E terifiant, adevarat, dar nimeni nu face comparatia elementara cu victimele razboiului din Ucraina care a provocat pâna acum peste 200 000 de victime din ambele tabere si cu care nu aveam nicio problema, alea sunt ok, sunt necesare. Si aceia sunt oameni, toti sunt, nu-i asa? Nu stiu daca se poate spune ca unii meritau mai mult decât altii sa moara. Si nici nu trebuie sa fii sub darâmaturi ca sa ai „dreptul” la compasiune din partea celorlalti când mori. Iar razboiul nu a venit pe neanuntate, nu a fost trimis de cineva de sus ca un fulger, ci a fost orchestrat în cel mai mic amanunt, cu rabdare si sadism de oameni. Oamenii au organizat un cutremur mult mai devastator decât cel natural si nimeni nu zice nimic, toata lumea continua sa se înarmeze, sa duca absurdul mai departe. Am ajuns sa ne uitam cu o totala nonsalanta la clipuri video filmate din timpul luptelor cu soldati care se omoara între ei. Se aud strigate de bucurie în momentul în care o racheta loveste un tanc sau o alta arma, când un avion se prabuseste în flacari, când o cladire este aruncata în aer. Bucurie? Dar acolo sunt oameni! Tancurile si obuzierele nu mor, ci oamenii din ele o fac. Toate sunt omoruri cu premeditare, iar asta e motiv de exuberanta, de exaltare? Jocurile pe calculator ne-au ars creierul complet, nu mai putem face distinctie între un obiect si cei din spatele obiectului respectiv. Inteligenta artificiala cu raceala ei de gheata e aici, în noi. Ciudata fiinta mai e omul. Sunt numeroase poze cu oameni vii sau morti sau raniti prinsi sub darâmaturile din Turcia sau Siria si ne impresioneaza, sunt crude, dureroase. Dar ce se întâmpla cu soldatii care mor zilnic pe front? Chiar în acest moment moare cel putin un om acolo. De ce nu ne este la fel de mila si de ei? Nu sunt doar niste uniforme, niste numere, niste piese pe o tabla de sah, sunt fiinte vii, exact ca noi, exact ca aceia de sub darâmaturi. Si totusi nu simtim la fel. De ce oare? Pentru ca tinem mai mult cu unii decât cu ceilalti? Pentru ca ne-am învatat sa credem ca unii chiar merita sa moara si ceilalti nu? Este absurd. Interzicem copiilor sa vada filme cu violenta, scene de sex si limbaj licentios, dar le permitem sa vada la liber stiri cu avioane, tancuri doborâte, ori soldati împuscati. Îi învatam sa nu simta compasiune pentru dusman, sa creada ca unele crime sunt necesare... E pur si simplu nebunie curata. Practic, de mai bine de un an, un cutremur continuu de 7 grade are loc în Ucraina si nimeni nu face nimic sa îl opreasca, sa puna capat îndârjirii, omuciderilor pentru tara, pentru pamânt, pentru dreptate. Toate astea sunt doar niste idei din mintea noastra, niciuna nu exista de fapt cu adevarat. Si pentru aceste idei murim cu sutele de mii fara sa varsam o lacrima. Merita sa mori pentru tara? E mai „normal” sa fii ucis în batalie de un glonte decât sa fii strivit de zidurile unei cladiri care se prabuseste peste tine? E o moarte mai buna, mai dreapta, mai onorabila? Sunt soldatii fiinte umane inferioare de merita sa moara precum mustele pentru o entitate inventata numita „tara”, si nu merita sa moara înecat în mare pentru ca „era prea tânar”? Nu cred. Daca vreti sa stiti, tarile nici nu vor mai exista peste un timp datorita globalizarii, tot Pamântul va fi o singura tara, adica exact asa cum a fost la început, înainte de prima granita inventata si trasata de un trib. Ca sa nu mai vorbesc ca oamenii nu au niciun drept natural, divin de a detine pamânt, de a-si revendica anumite bucati de teren. Cu ce drept s-a trezit un grup de oameni într-o zi si a zis: „De azi înainte, pamântul asta de la padure la muntele acela e al nostru si orice strain care va trece pe aici fara permisiunea noastra va fi ucis”? Cu niciun drept, pamântul nu poate apartine nimanui, asta e doar un impuls animalic, iar noi zicem peste tot ca nu suntem animale, ca noi suntem ceva diferit, superiori. La fel cum o haita de câini omoara pe un altul care trece din întâmplare pe tarlaua lor, la fel facem si noi, exact ca niste animale. E mai putin sfâsietoare durerea mamei, a copilului sau a sotiei unui soldat mort pe front, ucis de alti oameni, dintr-o întelegere prosteasca, decât a omului mort într-un cutremur? Eu bag mâna în foc ca sunt exact la fel, doar ca în cazul razboiului sentimentul de frustrare al supravietuitorilor, al celor ramasi orfani e mult mai mare pentru ca stii ca toata moartea putea fi preîntâmpinata, iar acel soldat avea tot dreptul sa moara de batrânete, într-un accident de masina, în cutremur, de supradoza de droguri sau de cancer decât în razboi. Razboiul e cel mai prost motiv de moarte, cel mai neinspirat. În plina era a globalizarii când granitele au început sa dispara, noi consideram normal ca sute de mii de oameni sa moara pentru un Putin sau un Zelenski. Ce importanta are la urma urmei daca o regiune apartine unei tari sau alteia? Si, în acelasi timp, consideram strigator la cer ca alte zeci de mii de oameni mor într-un cutremur natural. Natural! Nu e deloc strigator la cer, e doar ghinion, iar ghinionul e cel mai natural fenomen posibil. Cred ca daca cineva ar fi întrebat cum prefera sa moara, într-un cutremur sau în razboi, ar avea serioase probleme de concentrare pentru ca nu e nicio diferenta, ambele duc la acelasi rezultat. Iar dreptatea, alta nascocire fara sens pentru care nu merita sa moara nimeni. E uimitor cât de prosti suntem, cât de usor ne lasam pacaliti de unii sau de altii care spun ca detin „sfânta dreptate”. De unde si pâna unde un razboi este sfânt, este drept? E o minciuna. Asaza-te la masa ca oamenii, discuta, daca nu ajungi la o întelegere, joaca sah, carti, fotbal, trage cu arcul, arunca cu sulita la tinta, lupta-te în trânta dreapta si cine e mai bun sa câstige dreptatea, sa mearga cu ea acasa si sa o faca bors. Pamântul sa ramâna pe loc si sa fie al tuturor pentru ca asa e corect, asta e dreptatea. Haideti sa ne trezim la realitate si sa îi bocim la fel de mult, ba poate chiar mai mult pe soldatii care mor din prostia conducatorilor, a politicienilor, si nu dintr-o cauza naturala sau din ghinion, un cataclism ce nu putea fi prezis, oprit. Nu e un gând de visator, este realitatea. Briscan Zara este scriitor si publicist
