Adevarul pur este ca barbatii sunt capabili sa ia decizii cu privire la viata si viitorul lor, cu cine sa se întâlneasca si cu cine sa nu se întâlneasca. Asa cum sunt capabili sa auda si sa înteleaga acel „nu” al unei femei, ei sunt capabili sa refuze o femeie atractiva si accesibila, pot purta respect unei femei indiferent ce haine îmbraca aceasta, si mai ales pot respecta o relatie în care se afla implicat sentimental din multiple motive pe care nu le mai însiram aici. Cum tot atât de responsabili sunt si atunci când spun stop unei relatii în care ei nu se mai regasesc. În urma cu un deceniu si ceva, când Petre Roman divorta, dupa 34 de ani de casnicie, de Mioara Roman, pentru a se casatori cu tânara Silvia Chifiriuc, acesta a declarat sincer si dezinvolt presei: „Am si eu dreptul sa ma simt bine!”. Sinceritatea nu l-a ajutat - nici fosta sotie, nici fiicele sale, nici macar publicul nu l-au crezut pe cuvânt pe fostul premier care traia o viata noua, revoltele au curs râu: „Saraca Mioara, o artista de mâna a doua i-a furat barbatul!” Apoi a urmat o alta despartire - marea veste în presa despre noul cuplu pe atunci, Brad Pitt si Angelina Jolie, a fost „Angelina i l-a luat pe Brad lui Jennifer!”. Pozele lor erau peste tot la stiri si multi cinefili, mai ales cei de peste ocean, erau, ca si cei de la noi, furiosi. „Cum e posibil sa iei barbatul alteia?” Aproape întotdeauna, furia era îndreptata nu catre Brad, care a parasit o femeie pentru alta, ci catre Angelina, vazuta ca o „spargatoare” de relatii. Valentina Pelinel a avut aceeasi soarta: presa de cancan si internautii au vazut în ea o femeie care a distrus o casnicie ce parea, cel putin în ochii lumii, fericita, cea a lui Borcea si a Alinei Vidican, iar Corina Caciuc, actuala iubita a lui Laurentiu Reghecampf, nu scapat nici ea prea usor - cuvintele sotiei parasite, Ana Maria Prodan, la adresa tinerei seducatoare, fiind greu de reprodus. Aceste povesti, care ar putea continua, indica o tendinta generala: atunci când o femeie este înselata sau parasita pentru alta, tendinta noastra e sa dam vina pe noua femeie la fel de mult - sau mai mult -, decât pe cel care a înselat sau a plecat definitiv din cuplu. Putem sustine ca femeile ar trebui sa se solidarizeze cu alte femei fara a-si „fura” partenerii între ele, ar fi o solidaritate care ar „vindeca” scandalurile mediatice si nu numai. Cu toate acestea, facând acest lucru, ne-ar lipsi radacinile profunde ale dinamicii „învinovatirii celeilalte femei”, un obicei în care, mai ales pe retelele de socializare, suntem campioni. În primul rând, când spunem „Corina Caciuci l-a luat pe Reghe Prodancai!” ce spunem despre Reghe? Vorbim despre el de parca ar fi un obiect pasiv, un fel de sacosa pe care orice trecator fara scrupule o poate smulge din mâinile unei femei. Dar oamenii nu sunt sacose, nu sunt obiecte. Când Ion o paraseste pe Maria pentru Geta, Ion alege constient cu cine sa fie într-o relatie, cu cine sa-si cladeasca un viitor, si stie ca pasul pe care-l face este benefic pentru el. Ion decide singur în privinta sentimentelor sale. Ion decide ca a fi cu Geta este mai important pentru el în aceasta viata decât toate angajamentele pe care le-a luat în fata Mariei, indiferent care ar fi acestea - loialitate, dragoste vesnica, rate la banci, copii. Le-a cântarit bine înainte de a pleca de acasa. Deci, de ce îi acordam toata atentia Getei si o acuzam ca l-a strecurat pe Ion în buzunar în timp ce ea, Maria, sotia lui, nu a observat? Ion, oare, e doar un simplu obiect? Pentru a întelege mai bine dinamica învinovatirii celeilalte femei sa ne oprim asupra a trei motive principale pentru care avem tendinta sa dam vina în asemenea situatii pe cealalta femeie, pe „rapitoare”. Unul dintre ele e ca adesea avem tendinta de a ne gândi la relatii ca la niste bunuri. Când vorbesc despre relatii, mai ales dupa ce se casatoresc, unele persoane folosesc limbajul proprietatii. „De acum gata, ti-ai pus pirostriile, esti al meu definitiv!”, vorbim ca si cum iubitul ar fi ceva câstigat sau cumparat, prins cu arcanul sau furat, iar acest lucru survine datorita sentimentului de securitate pe care îl da actul casatoriei în sine. Prin urmare, daca îl consideram pe iubit un obiect, nu trebuie sa discutam constant despre relatia sentimentala cu o râsnita de cafea, odata ce am platit pentru ea, iubitul-obiect este al nostru definitiv si nu trebuie sa ne gândim ca „râsnita” e posibil sa nu mai tolereze relatia defectuoasa cu noi, sau sa ne suporte hachitele, isteriile si capriciile, pentru ca este doar un obiect „al nostru”, ca multe altele, si nimic mai mult. Când ceva ne apartine, avem impresia ca ne putem baza ca el va fi cu noi atâta timp cât vrem sa-l folosim sau sa-l pastram. Iar unele persoane se multumesc cu acest gând, nu evolueaza, nu fac eforturi sa mentina o relatie romantica, afectiva cu partenerul de viata, sa redescopere calitatile si abilitatile lui si, implicit, pe ale sale pentru a le utiliza, mai departe, în relatia cu celalalt. Da, realitatea parteneriatului este cu totul alta. Relatiile sunt întotdeauna o alegere, în fiecare zi. Fiecare persoana alege daca sa ramâna în legatura si sa investeasca într-o relatie. În fiecare zi, putem alege daca e cazul sa fim sinceri, prezenti si grijulii fata de partenerii nostri, sau sa fim detasati sau egocentrici. În fiecare zi alegem daca vom continua sa ne respectam angajamentele sau sa dam înapoi de la ele. Toate aceste alegeri vin din natura noastra, evenimentele din jurul nostru, faptele, atitudinea, comportamentul partenerului nostru. Când vorbim despre „furtul” partenerului, cel pe care începusem sa-l privim ca pe un obiect câstigat pe viata, îi înlaturam acestuia responsabilitatea pentru alegerea pe care acesta a facut-o constient. Dar si responsabilitatea noastra privind relatia. Parasirea unei relatii nu este întotdeauna o alegere gresita. Uneori este benefic sa parasesti o relatie daca nu mai functioneaza, iar relatia respectiva e nociva si nu mai are perspectiva. Ea nu vrea copii, îi detesta, el si-i doreste cu ardoare. El munceste din greu în Occident si spera cu banii pe care îi trimite sotiei sa-si construiasca, la întoarcere, o casa pentru viitorii copii, ea fituieste salariul lui la salon sau cumparând haine de firma pentru a-si impresiona prietenele. El îsi doreste o sotie activa, întreprinzatoare, cu proiecte de viitor, ea se multumeste doar cu faptul ca i-a facut acestuia un copil, „e suficient, gândeste ea, nu mai am alte obligatii, restul e datoria lui sa ne întretina”. Uneori, decizia corecta este sa încerci sa depasesti toate dificultatile cu care te confrunti, gasind solutii. Daca ai încercat si chiar nu se mai poate, iar obiectivele de viata sunt diferite, e timpul sa pleci. În orice caz, aceasta este o alegere pe care o face partenerul, functie de relatia pe care acesta o are acasa, si nu ceva care îi este dictat de prezenta unei alte persoane. Un alt motiv pentru care obisnuim sa învinovatim o alta femeie pentru fuga partenerului din relatie, ar fi ca, în cultura occidentala, femeile au fost mult timp percepute ca seducatoare periculoase care controleaza totul. Daca o femeie se apropie de un barbat, acesta nu ar avea de ales decât sa cada prada farmecului ei. Ar mai fi si opinia gresita ca barbatii ar fi incapabili în a-si controla dorintele sexuale. Prin urmare, femeile ar trebui sa fie responsabile pentru a se asigura ca barbatii lor nu triseaza. Tragerea la raspundere a femeilor pentru comportamentul sexual al barbatilor este o componenta cheie, nu doar a infidelitatii, dar si a culturii violului. Acesta este acelasi concept pe care o femeie „îl cere ea însasi” daca se îmbraca într-un anumit fel. „Purta fuste scurte, de aia a violat-o! El e barbat, n-are nici o vina, ea l-a sedus!” De aici si „El e barbat, mai trage cu ochiul, dar tu, femeie, cum e posibil sa iei barbatul alteia?”. Adevarul pur este ca barbatii sunt capabili sa ia decizii cu privire la viata si viitorul lor, cu cine sa se întâlneasca si cu cine sa nu se întâlneasca. Asa cum sunt capabili sa auda si sa înteleaga acel „nu” al unei femei, ei sunt capabili sa refuze o femeie atractiva si accesibila, pot purta respect unei femei indiferent ce haine îmbraca aceasta, si mai ales pot respecta o relatie în care se afla implicat sentimental din multiple motive pe care nu le mai însiram aici. Cum tot atât de responsabili sunt si atunci când spun stop unei relatii în care ei nu se mai regasesc. În mod paradoxal, atunci când ne tratam partenerul ca si cum acesta nu ar fi raspunzator pentru a ne ramâne credincios, adeseori devenim controlori anxiosi. Daca fortele externe sunt capabile sa-l forteze sa se schimbe sau sa ne paraseasca, atunci singura modalitate de a ne proteja împotriva acestui lucru este sa-i controlam accesul la fortele externe, nu? Prin urmare, ce ne ramâne? Îi putem urmari prieteniile si relatiile de lucru cu femeile. Putem deveni suspicioase atunci când schimba o vorba cu o femeie atragatoare în public sau când danseaza alaturi de o domnisoara draguta o sârba, la o nunta. Daca alte femei reprezinta amenintarea, atunci ar trebui, poate, sa blocam sau sa limitam accesul partenerului nostru la alte femei. Acest lucru, la rândul sau, duce direct la controlul comportamentului, de exemplu, îi indicam unde poate merge si cu cine poate lucra sau vorbi la birou. Cu cine sa râda, cui sa-i spuna „buna ziua”, când sa iasa în public. Ne putem spune noua însine si lui ca facem asta pentru binele lui, pentru ca stim ca el este incapabil sa faca fata ispitei. Facând acest lucru, nu îl vom trata ca pe un om responsabil de actele lui. Iar acesta este, fara îndoiala, un abuz emotional la care putini barbati pot rezista. Si, sa fim convinse, când îi va ajunge cutitul la os, va fugi din relatie mâncând pamântul, cu tot efortul nostru de a-i arata „calea cea buna” si tot controlul nostru anxios. Când esti parasit sau înselat, te doare foarte mult sa crezi ca persoana pe care o considerai a ta pe vecie a ales sa nu mai fie cu tine în viitor. Este mult mai simplu sa crezi ca cealalta femeie a facut o „vraja” careia partenerul tau nu i-a putut rezista. Ca l-a îmbrobodit, scotându-l cu forta dintr-o relatie în care el, chipurile, functiona normal. E mai la îndemâna sa afirmi asta decât sa spui: „partenerul meu poate nu m-a apreciat suficient pentru a ramâne cu mine, de ce oare?” sau „poate eu nu mai acordam prea mult relatiei” sau „poate eu nu am acel ceva de care el are nevoie azi, poate ne-am schimbat amândoi”. De asemenea, este mai usor sa fii suparat pe cineva pe care nu-l cunosti, nu-i cunosti idealurile, perspectiva de viitor si modul lui de a relationa cu cineva pe care îl iubeste decât sa fii suparat pe omul cu care ai împartit ceva în viata. „Daca nu era ea sa mi-l ia, eram si azi fericiti împreuna!” Nu, daca nu era ea, ar fi fost alta sau nimeni, alegerea de a pleca din relatie apartine doar lui, fostului tau partener, care nu mai era fericit cu tine. Chiar si atunci când partenerii nostri se comporta îngrozitor fata de noi, avem o lunga istorie de dragoste si intimitate cu ei, ceea ce face furia dificila. Durerea pe care încercam sa o evitam, concentrându-ne toata furia asupra celeilalte femei, este locul unde trebuie sa aiba loc vindecarea noastra. Acesta e momentul crucial - de a ne gândi cât de multa dragoste a fost între noi si când a disparut. Dar pentru a ne vindeca si a merge mai departe, trebuie sa ne confruntam cu adevarat cu aceste dureri si rani si sa ne punem întrebari mai profunde. La un moment dat, procesul de vindecare trebuie sa implice sa analizam cu sinceritate alegerile pe care le-a facut partenerul nostru, motivele reale pentru care a decis ca este mai potrivit pentru el sa plece, si sa abordam, cu putere, toate sentimentele si problemele incomode care vin odata cu aceste întrebari. Cristina Danilov este psiholog
