Cel mai rau lucru este ca ne este rusine de rusinea însasi si nu cerem ajutor. Întâlnim adesea oameni care se ascund în umbra propriei rusini si nu sunt dispusi sa mearga înainte, din aceeasi rusine, pentru a se cufunda într-o viata de iubire sau de sinceritate dezarmanta. Rusinea are efecte daunatoare. Este valul în spatele caruia încerci sa te ascunzi de tine si de altii. Putina lumina patrunde între faldurile lui, asa ca nu poti vedea bine situatia si nu poti comunica cu ceilalti printr-o fereastra minuscula special decupata pentru asta. Rusinea difera de vinovatie, cu care adesea o confundam, prin faptul ca vinovatia este sentimentul ca ai gresit ceva. Fiind psiholog, de-a lungul timpului, am ascultat multe marturisiri care m-au ajutat sa înteleg cât de puternice si disperate pot fi durerea, trauma sau rusinea. Cu toate acestea, am spus mereu ca merita sa vorbim deschis despre problemele noastre, deoarece un miracol se întâmpla chiar acolo, atunci când le spunem altora despre suferinta si durerea noastra: se întâmpla vindecarea. Privind o persoana care se destainuie, vezi cum brusc fata ei epuizata se transforma instantaneu, corpul încordat se relaxeaza, iar persoanei aflate în criza i se releva diverse solutii de iesire din impas. Având în vedere cât de usurati ne simtim când vorbim despre o problema pe care o avem, este uimitor cât de greu reusesc oamenii sa se autodepaseasca pentru a-si împartasi durerea. Unii, din pacate, nu doresc sa vorbeasca despre aceste lucruri. Când am facut primele sedinte de consiliere, cu multi ani în urma, am început sa comunic, interesata de diversele tehnici, cu mai multi apropiati pasionati de psihoterapie, filosofie sau literatura. În acest cerc apropiat, fara a ne propune asta, ne-am înteles pe noi însine si unul pe celalalt la niveluri mai profunde. Ajunsesem sa cred ca dupa aceste „sedinte de marturisire”, practic, niste întâlniri cu prietenii la un pahar de vorba, nu mai sunt „victima” propriilor slabiciuni si ca multe din complexele sau frustrarile prin care trecusem au disparut definitiv. Toate aceste transformari le pusesem pe seama dialogurilor pe care le aveam cu acesti apropiati ale caror cunostinte le consideram cu mult mai presus decât cele pe care le detineam eu însami. În mare parte, acest lucru era adevarat, ma schimbasem si eram sigura ca starile si emotiile negative care altadata erau evidente, nu mai reuseau sa ma copleseasca, pâna într-o zi când o femeie mai în vârsta, dupa o sedinta de consiliere, mi-a spus franc: „Nu sunteti în forma deloc sau, poate, nu stiti sa faceti consiliere. Nu m-a ajutat cu nimic discutia de azi.” Critica s-a simtit în aceste cuvinte, asa ca am vrut sa raspund, imediat, la fel de „franc”: „consilierea mea depinde mai degraba de prezenta dumneavoastra în discutie, si nu doar de mine însami”. Desi nu i-am spus aceste cuvinte, am încercat sa evit aceasta femeie, aratându-ma, ulterior, ocupata, asa ca am directionat-o spre un alt consilier, întrucât am simtit ca nu putem continua, pe un suport de neîncredere, sedintele împreuna. Trebuie sa fii capabil sa faci totul, sa vindeci tot, sa te faci placut, sa râzi când râd si ceilalti, sa te arati preocupat de munca când toti ceilalti muncesc, sa ai un nume sonor, sa ai initiative, un discurs pompos - doar atunci vei valora ceva. Cel putin asa gândeam în acele momente. Nu puteam sa înteleg daca interlocutoarea mea facea aluzie la asta, ca eu nu eram ceea ce ea si-ar fi dorit sa fiu, o somitate în domeniu care aduce echilibru psihic unui client într-o sedinta, sau poate ca modul meu de a consilia era obositor sau inadecvat pentru ea. Dar mai ales, nu stiam daca ceea ce se afla sub sentimentul de disconfort oferit de acea critica era teama mea de nereusita sau alta emotie care îmi stârnise mie mânia. Am simtit atunci, judecând toate acestea la rece, ca, de fapt, mi-am pierdut nejustificat controlul asupra propriei mele stari. Si, în loc de un zâmbet încrezator, pe care îl afisez de câte ori descopar o frustrare de-a mea, fiindca stiu ca-i vin de hac, atunci, m-am simtit teribil de vinovata ca am putut gândi toate acestea, vinovata pentru furia mea. Era ca si cum valul care înconjura lumea mea launtrica ar fi cazut brusc, lasându-ma singura cu realitatea dura a complexelor mele. Iar ceea ce a provocat mânia mea a fost sentimentul rusinii declansat de remarca acelei cliente... Cel mai rau lucru este ca ne este rusine de rusinea însasi si nu cerem ajutor. Întâlnim adesea oameni care se ascund în umbra propriei rusini si nu sunt dispusi sa mearga înainte, din aceeasi rusine, pentru a se cufunda într-o viata de iubire sau de sinceritate dezarmanta. Rusinea are efecte daunatoare. Este valul în spatele caruia încerci sa te ascunzi de tine si de altii. Putina lumina patrunde între faldurile lui, asa ca nu poti vedea bine situatia si nu poti comunica cu ceilalti printr-o fereastra minuscula special decupata pentru asta. Rusinea difera de vinovatie, cu care adesea o confundam, prin faptul ca vinovatia este sentimentul ca ai gresit ceva. Si rusinea este sentimentul ca tu însuti esti rau, gresit, dezgustator prin ceea ce faci. Când un copil, de pilda, este respins cu furie si facut de rusine pentru ceea ce este, nu exista nici o modalitate ca el sa se întoarca în pozitia anterioara, în timp ce vinovatia poate fi vindecata prin ispasire si iertare. Nu exista nicio modalitate de a scapa de rusine: indiferent ce faci, fie ca-ti ceri scuze, fie ca o îngropi, aceasta nu va disparea. S-a întâmplat deja, ai fost în lumina reflectoarelor, ti-ai dat arama pe fata, te-au vazut toti de ce esti capabil, si nu poti ascunde acea parte din tine care provoaca o respingere atât de dura a celorlalti. Cel putin asa credem ca se întâmpla si nu încercam sa rezolvam ceva pentru a nu duce mai departe rusinea cu noi. Rusinea si vinovatia pot fi simtite în acelasi timp, în aceleasi circumstante. Când o persoana a facut o greseala, si-a recunoscut greseala si totusi se simte rau, epuizata, jenata, dorind sa fie singura, înseamna ca îi este în continuare rusine. Rusinea nu dispare, asa cum spuneam, printr-o scuza, pentru ca defectul nu este în fapta, ci în persoana însasi. Rusinea, odata suportata, ascunde o teama inconstienta, irationala de a fi respins. Sa luam ca exemplu pe Adam si Eva care au fost facuti sa se simta rusinati de goliciunea lor si apoi au fost expulzati din paradis. Oedip, personajul lui Sofocle, a fost alungat într-un mod similar. Ascunsa de rusine se afla teama ca parintii, profesorii, sotul sau sotia, oricine este important pentru noi, ne va privi, dupa faptele noastre rusinoase, cu dezgust. Si atunci preferam izolarea în toate formele ei, inclusiv din amintirea noastra al acelui moment în care ne-am simtit rusinati. Dintre toate emotiile, rusinea este formatiunea mentala cea mai bine ascunsa. Aceasta realitate psihica are propria sa structura si este capabila sa reactioneze independent. Ca orice alt sistem functional, emotia rusinii este aproape inaccesibila speculatiilor. Asta e, am facut-o, nu mai are importanta, faptul e consumat, spunem cu jumatate de gura dupa incident. Dar a doua zi, simtim aceeasi rusine care ne copleseste si ne cufundam în ea ca într-o groapa. Iar ea, rusinea, se ascunde în spatele altor emotii, le stimuleaza si nu este responsabila pentru consecinte. Un tata, care a asistat la o sedinta cu parintii la scoala, unde profesorul, în fata tuturor, i-a expus fiul ca fiind un elev mediocru, vine acasa si, stimulat de impuls, îsi pedepseste crunt fiul. Acest act teribil de furie este motivat de tata ca fiind „spre binele copilului”, ca el sa devina mai bun la scoala, sa puna mâna pe carte. De fapt, avem aici un exemplu de atac de rusine al unui tata, exprimat prin furie si violenta. Nu atitudinea fiului îl determina sa fie violent, caci stie de capacitatile intelectuale ale fiului sau de multa vreme, ci propria sa rusine. Rusinea ca ceilalti parinti sau cunoscuti râd de el pentru copilul pe care îl are, pentru ceea ce este copilul sau, si el, tatal, nu poate accepta o asemenea rusine. Durerea si amaraciunea evenimentelor rusinoase ramân toata viata, provocând si mai mult anxietate sau furie în fata unor situatii similare, sau care se repeta. Tatal a mai suportat rusinea: când el însusi, elev fiind, a fost umilit la scoala ca nu scria caligrafic, iar tovarasa învatatoare îl pedepsea, lovindu-l peste palme, în fata clasei, cu rigla. În cazul vinovatiei, exista dorinta de a iesi si de a te deschide celorlalti printr-o scuza. Dar în cazul rusinii, daca rusinea este excesiva, atunci este insuportabil sa-i vezi pe cei care te vad. Aici întelegi foarte clar ca nu numai tu te uiti la lume, ci lumea întreaga se uita la tine, iar expresia „nu ma intereseaza ce cred altii despre mine” este doar o încercare slaba de a scapa de sub reflectorul celorlalti, daca nu cumva un teribil narcisism. De aici vine si decizia lui Oedip, pe care îl pomeneam anterior, în rusinea lui, de a se lipsi de vedere; urmând exemplului lui Oedip, oricine se confrunta cu rusinea autentica se straduieste sa devina invizibil. Invizibilitatea, dorinta de a disparea din spatiul public, evitarea celorlalti si dorinta de a se ascunde, de a se îndeparta si chiar de a muri - îmi vine sa intru în pamânt de rusine! - sunt incluse în complexul trairii rusinii. Când suprimam rusinea, încercam într-un fel sa ne cream iluzia ca totul este în regula si nu am încalcat nimic. Pur si simplu, spunem, nu exista acea întâmplare. Pur si simplu, ignoram situatia în care ne simteam rusinati, o lasam în tacere, acolo înfundata în interioritatea noastra. Probabil ati întâlnit oameni care spun: „Nu mai vreau sa vorbesc despre asta”. Sau pur si simplu nu raspund, ei tac si îsi îndreapta conversatia într-o alta directie. Desigur, motivele unor astfel de reactii pot fi diferite, dar de foarte multe ori ele sunt provocate tocmai de rusinea reprimata. Când iese la suprafata, rusinea reprimata are forta unui vulcan, plin de resentimente, complexe si frustrari. Tragedia lui Sofocle ce-l are ca personaj pe regele Oedip, pe care l-am mentionat azi, ne învata nu doar sa intram, ci mai ales cum sa iesim din sentimentul rusinii. Oedip nu este nicidecum o fiinta speciala si privilegiata - asa cum ar fi vrut, de pilda, Freud sa fie - care a fost capabila sa realizeze un lucru interzis fiintei umane. Punctul focal al naratiunii nu priveste dorinta lui Oedip de a-si poseda mama, ci mai degraba rusinea pentru ceea ce s-a întâmplat. Pe linia narativa a acestui text putem gasi astfel si o indicatie terapeutica si o posibila cale de reconciliere cu noi însine, cei rusinati din diverse motive: a recunoaste rusinea înseamna mai presus de toate a sti ca se poate iesi din ea, ca omului i se ofera, prin marturisire, o posibilitate de mântuire în interiorul si în afara lui, o eliberare din cercul strâns al frustrarilor si furiilor sale. Cristina Danilov este psiholog
