Mâine este o zi speciala în calendar, una dedicata parintilor si copiilor. Prin hotarârea nr. 629 din 12 martie 2009 a Sfântului Sinod al Bisericii Ortodoxe Române, prima duminica de dupa data de 1 iunie (adica Ziua Internationala a Copilului) este consacrata drept Duminica Parintilor si Copiilor. Prilej de a rediscuta câteva aspecte mai problematice ale relatiei parinte-copil, dincolo de frumusetea ei naturala. Relatia cu parintii nostri dupa trup este, cu adevarat, una cu totul speciala. Prin ei, din carnea si din sângele lor, Dumnezeu ne-a daruit viata si ne-a adus pe pamânt. Dumnezeu Însusi se numeste cu numele de Tata. Paternitatea divina merge pâna într-acolo încât covârseste pe cea biologica: "Si tata al vostru sa nu numiti pe pamânt, ca Tatal vostru Unul este, Cel din Ceruri" (Matei 23, 9). Acesta nu este un îndemn la a ne lepada, a ne rupe cu totul de tata sau de mama. Chiar si cuvântul spus dupa crearea femeii, întarit apoi de Hristos Domnul (Cf. Matei 19, 5 si Marcu 10, 7), cum ca "va lasa omul pe tatal sau si pe mama sa si se va uni cu femeia sa si vor fi amândoi un trup" (Facerea 2, 24), nu e o instigare la ruperea relatiilor cu parintii, ci o evocare a unitatii la care sunt chemati barbatul si femeia (o unire pe care numai Dumnezeu o poate pecetlui, bineînteles). O dovada e ca, între poruncile Decalogului se afla si aceasta, cea de a cincea: "Cinsteste pe tatal tau si pe mama ta, ca sa-ti fie bine si sa traiesti ani multi pe pamântul pe care Domnul Dumnezeul tau ti-l va da tie" (Iesirea 10, 12). Mai mult, în perioada veterotestamentara, celor vinovati de grave încalcari ale acestei porunci li se aplica pedeapsa capitala: "Cel ce va bate pe tata sau pe mama sa fie omorât" (Iesirea 21, 15); "Cel ce va grai de rau pe tatal sau sau pe mama sa, acela sa fie omorât" (Iesirea 21, 17). Unii parinti au tendinta de a santaja emotional pe copiii lor ajunsi la vârsta maturitatii, solicitând o atentie exagerata si dreptul de a interveni în deciziile personale ale acestora. Acest lucru nu este sanatos, iar parintilor trebuie sa li se explice, cu pace si în duh de rugaciune, ca exista anumite limite în relatie. Sigur, nu trebuie sa se treaca în extrema cealalta, neglijând pe parinti. Mântuitorul atrage atentia asupra acestui aspect unora dintre fariseii timpului sau: "Caci Moise a zis: «Cinsteste pe tatal tau si pe mama ta», si «cel ce va grai de rau pe tatal sau sau pe mama sa, cu moarte sa se sfârseasca». Voi însa ziceti: Daca un om va spune tatalui sau mamei: Corban! adica: Cu ce te-as fi putut ajuta este daruit lui Dumnezeu, nu-l mai lasati sa faca nimic pentru tatal sau sau pentru mama sa. Si astfel desfiintati cuvântul lui Dumnezeu cu datina voastra pe care singuri ati dat-o" (Marcu 7, 10-13). Cu alte cuvinte, Dumnezeu nu poate fi invocat ca pretext al neimplicarii sau neajutorarii. Porunca de a-L iubi pe El nu poate fi împlinita decât prin iubirea concreta a aproapelui nostru, mai ales a celor din familie. Iar Sfântul Apostol Pavel ne arata ca orice casnic al nostru are dreptul, cu prioritate, la a primi ajutor de la noi: "Daca vreo vaduva are copii sau nepoti, acestia sa se învete sa cinsteasca mai întâi casa lor si sa dea rasplatire parintilor, pentru ca lucrul acesta este bun si primit înaintea lui Dumnezeu" (I Timotei 5, 4). Ca si alte aspecte ale vietii crestine, si ascultarea fata de parinti trebuie tratata cu mult discernamânt. Ea nu trebuie sa fie nici absoluta, nici relativizata, adaptata slabiciunilor sau patimilor noastre. Reperul absolut este Dumnezeu, iar ghid ne este iubirea practica. Libertatea joaca, de asemenea, un rol important în relatia cu mama sau cu tatal biologic. Parintii nu dau nastere si nu cresc copii pentru ca acestia, la maturitate, sa le împlineasca visele sau sa le suplineasca vreo lipsa. Aceasta este o pretentie absurda. Copiii sunt crescuti pentru ca, la un moment dat, sa se poata desprinde de parinti si sa-si asume în chip liber relatia lor cu Dumnezeu si cu întreaga lume. Bucuria parintilor trebuie sa fie mare atunci când vad cum copiii se "rup" de ei si îsi asuma în întregime statutul de fii sau fiice ale lui Dumnezeu. Dar aceasta bucurie nu o pot avea decât acei parinti care învata ei însisi sa (re)devina copii ai singurului Tata, Cel din Ceruri.
