Distopie, fara îndoiala, din clasa textelor celebre scrise de Orwell si Huxley, satira, incontestabil, din universul sarcastic al lui Swift (cum deja bine s-a observat) si scriitura fantasy, neaparat, din imaginarul tehnologizat al lui Ray Bradbury, Omul din eprubeta este totusi mai mult decât acestea, pastrându-si, subtil, o aderenta neasteptata la exoticul interval al actualitatii. Autorul scrie o alegorie sfichiuitoare despre prezentul nostru confuz. Am scris în mai multe rânduri despre proza lui Nichita Danilov, încercând sa-i evidentiez extraordinara propensiune parabolica, de extractie, în viziunea mea (o spuneam si altadata), gogoliana. Râsul-plânsul, tragicomedia, morbidul epic amestecat cu suava poezie a alegoriei, decadenta individului biruita, ultimativ, de gena superioara a speciei de unde respectivul individ îsi aduna energia vitala, gena, se vede bine, desi ascunsa, niciodata anihilata, sunt liniile de forta ale acestui scriitor surprinzator, remarcat, cum se stie, înainte de 1989, ca poet de prima linie a generatiei sale. Ultimul lui roman - Omul din eprubeta (Polirom, 2021) -, o constructie narativa uriasa, de peste 500 de pagini, duce vechile preocupari tematice si, implicit, amintita înclinatie parabolica la un nivel singular în literatura noastra, mai legat de spatiul anglofon decât de cel al marii fictiuni ruse (în descendenta careia aveam mereu tendinta sa-l asez pe Danilov). Distopie, fara îndoiala, din clasa textelor celebre scrise de Orwell si Huxley, satira, incontestabil, din universul sarcastic al lui Swift (cum deja bine s-a observat) si scriitura fantasy, neaparat, din imaginarul tehnologizat al lui Ray Bradbury, Omul din eprubeta este totusi mai mult decât acestea, pastrându-si, subtil, o aderenta neasteptata la exoticul interval al actualitatii. Autorul scrie o alegorie sfichiuitoare despre prezentul nostru confuz. Fie ca Nichita Danilov va accepta sau nu filiatia stabilita de mine, voi spune, convins, ca volumul lui constituie fresca simbolica a unei lumi creionate ideologic, de câtiva filozofi americani vizionari, în urma cu peste trei decenii. Pe scurt, ma refer la filozofia asa-zisului „om ultim” (termen preluat de la Nietzsche), locuitor al unui asa-zis „segment final al istoriei” (idee mostenita de la Hegel). Reprezentantii ei principali: Allan Bloom si Francis Fukuyama. Nu voi initia aici o discutie complexa de idei, mai ales ca teoria „sfârsitului istoriei” e cunoscuta. Destul sa reamintesc faptul ca, pe baza gândirii profesorului Bloom, discipolul Fukuyama, inspirat si de notiunea lui Hegel de la debutul secolului al XIX-lea, a finitudinii istoriei, a anuntat, în 1989, dupa uniformizarea (prin prabusirea comunismului) a statului liberal (globalizarea), „sfârsitul” lumii asa cum o stiam noi, generatiile înca traitoare atunci. Prin terminarea conflictelor ideologice, omul intra (în 1990, nota bene) într-un eon al dezvoltarii materiale si tehnologice care aducea un confort fara precedent insului postmodern, diminuându-i însa, în contrapartida, acuitatea spirituala, constiinta, intelectul. Rezultatul confortului despiritualizat era numitul „om ultim”, o entitate excesiv robotizata, golita de pathos-ul sufletesc, creator si profetic, al predecesorilor. Ce altceva încifreaza parabola plina de ironie a lui Nichita Danilov, din Omul din eprubeta, daca nu apogeul (?) acestui univers uman exsanguinat, depersonalizat, emaciat, întrezarit atât de bine, în urma cu treizeci de ani, mai întâi de Bloom, iar ulterior de Fukuyama? Desi plasata în Iasi (dupa toate aparentele epice), actiunea romanului este internationala, universala. De aceea recomand traducerea si publicarea sa în strainatate, unde, cred ori sper cel putin, cititorii deocamdata neatinsi de virusul „progresismului” îl vor gusta cu siguranta. „Localul” devine pretextul semiotic al „globalului”. În laboratorul savantului scelerat, Brauner, scindat între procuparile stiintifice înalte si erotismul elementar, experimentat, pasional, printre standurile de ustensile, cu o senzuala asistenta, se dezvolta (în eprubeta, ca sa fim precisi) un embrion extraterestru, adus din Constelatia Andromeda. Se presupune ca el, embrionul, va da nastere unei specii de umanoizi caracterizate de lipsa emotiilor (si chiar de neîntelegerea lor - reactiile homunculului la scenele de sexualitate incendiara dintre profesor si asistenta sau, dimpotriva, la altercatiile dintre cei doi ramân naiv-paradoxale) si de prezenta capacitatilor extinse de folosire a functiilor traditionale ale organelor omenesti (cuprinderea de pilda, într-un fel de creier „transferabil”, a unui tot unitar, unde trecutul, prezentul si viitorul se suprapun, exteriorul fiintei si interiorul ei se întrepatrund, iar spatiul, aidoma timpului, intra în spirala unei eterne fluiditati). Viata e, pentru „ultimul om” al istoriei, pentru homunculul din Andromeda carevasazica, doar reactie chimica pura, circuit informatic exclusiv, experienta digitala nemediata. Nimic nu mai are „suflet”, „empatie”, „traire”, „entuziasm”. Totul se reduce la calculul rece, la masuratoarea exacta, imperturbabila. Iesirea umanoidului în lume prilejuieste prozatorului de factura swiftiana observatii sarcastice asupra societatii, politicii, obiceiurilor si mentalitatiilor contemporane. Prin filtrul creierului extraterestru, ele îsi revela, grotesc, racilele. Laboratorul lui Brauner naste, în aparenta, un monstru. În realitate, produce mai curând oglinda în care se reflecta monstruozitatea lumii noi. Laboratorul lui Danilov, în schimb, naste - trebuie spus fara ezitari - înca un roman remarcabil. Codrin Liviu Cutitaru este profesor universitar doctor la Facultatea de Litere din cadrul Universitatii „Alexandru Ioan Cuza” din Iasi
