Daca citesti presa postdecembrista (si, iata, au trecut treizeci de ani si mai bine din Decembrie), vezi o anume literatura plasmuita, supurând de mândrie nationala, ca un trântor într-un stup de albine, gata sa le-o faca albinutelor lucratoare. Ai zice, citind aceasta presa (o parte a presei, s-o spun clar), ca opozantii regimului comunist au fost câta frunza si iarba în România, cacalau, ca una-doua românul se burica împotriva secretarului de partid mai ceva ca împotriva femeii de serviciu, ca, dovedind o întelepciune bimilenara, iesenii, bunaoara, i-au zis-o de la obraz Ghitulicai, ca politrucii de pe vremea aia erau nimica toata pentru el, niste fâsuri, ca erau gata-gata sa scoata chistolul si... Asa am rezistat noi – prin pârturi din astea. Nu mai vorbesc de Ceasca – asta era la degetul lor cel mic. Ca sa nu mai pomenim de faptul ca numai Ciuma Lui l-a mânat la rele, ca el era, altfel, baiat gigea, dar se înhaitase cu tovarasul Kim Ir-sen si cu ceilalti comunisti de tip asiat. Iar disidentii români au fost vreo 22 de milioane. Si vecinul meu e revolutionar-sadea: i-a tras o palma nevesti-sii atunci, ca a sfarogit friptura. Dar adevarul e, s-o spunem pe dreptate, ca românasul a tacut chitic, ca porcul cu râtu-n tarâte, ca pestele în bors la foc mic, ca balega-n iarba. A fost moale ca o tâta de vaca, ca un tractor dezafectat, uitat în curtea înierbata a unui CAP prizarit, cu ugerele vacilor unse cu balega, ca sa nu suga viteii. Disidentii îi numarai pe degetele de la o mâna. Care nu lua calea Occidentului, intra la mititica sau facea o boala nestiuta. Iar Uniunea Scriitorilor slabi, fricosi si mediocri, dupa aplauze îndelungi si furtunoase, mai adopta o telegrama de felicitare catre Ceausescu reales la al nu stiu câtelea congres. Dupa care urma la belle époque, adica labele poc! Of, nu pot sa-l uit pe piticul Emil Bobu, cu apertura bratelor deschisa la maximum: poc-poc-poc! Ca Ceasca nu suporta în C.C. decât prichindei ca si el; era numai unul lungan – Popescu zis „Dumnezeu”, cel care a spus (în Tiliorman parca): „Eu sunt tatal vostru, eu sunt mama voastra, eu sunt Dumnezeul vostru”. Acum nu stiu unde o fi, daca n-o fi murit – probabil, ca si ceilalti pupincuristi din C.C., îsi manânca linistit pensioara nu mica si îsi plimba nepoteii în Parcul Central din Turnu Magurele. Au trebuit sa ne împinga de la spate unii si altii, se ne îmbrânceasca: „Hai, burzuluiti-va si voi!” Nu-i mai numesc pe sfatuitori. A trebuit ca Gorbaciov sa-l previna pe Ceasca (dar degeaba, ca scornicesteanul era prost de încapatânat sau încapatânat de prost – l-a costat!), ca sa facem si dregem si noi revolutie pâna la urma. Ultimii din fostele tari saracialiste. O revolutie impetuoasa, frenetica, e drept, cu, vai, tineri împuscati si cu tortionari nicicând pedepsiti. O revolutie cu care un amic de-al meu se lauda prosteste – avem si noi mortii nostri! Ptiu! am rupt relatiile cu el! O revolutie si niste alegeri „demoncratice” care au adus în fruntea tarii, ca nicaieri în partea asta de Europa fosta rusizata, un pârât democrat, cu studii la Moscova – Zâmbila Ion, care a stiut sa traga populatiei vânturi: cu hoardele de mineri simpluti si prostuti (oh, ma scârbesc si acum când îmi amintesc salopetele alea pline de sudoare, de cizmele lor de cauciuc, de tropotitul lor de militie proletara si de muierile isterizate de la APACA si de nu mai stiu de pe unde!). Si asta, Rânjila Ion, îsi manânca pensia nu mica ca si cum nimic nu s-ar fi întâmplat, ca si cum nici usturoi n-a mâncat, nici gura nu-i miroase. Dar ce sa mai faci, neamule, cu Jâmbatul Ion, un hleab de 93 de ani?! Da-l boalelor! judeca cei mai multi români. Ca asa suntem noi: ortodocsi si iertatori. Adevarul este ca abisul cheama abisul. De ce sa te gândesti la moartea cuiva? Daca te uiti în abis, începe si el sa se uite în tine, iar prin adânc vezi moartea trecând. Noroc ca „s-a dat drumul” la Occident. Plecau, frate, ca la Mecca si Medina! Autoritatile nu au comunicat niciodata vreo cifra rezonabila – câti au uschit-o? Nu ca m-ar interesa! Si au fost multi: ca pârturile în cele patru vânturi! Si uite asa, încet-încet, românii s-au schimbat, har Domnului. Astazi pentru români Parisul sau laguna Venetiei sunt ca si Dâmbovita apa vioara, plina de câinii morti as-vara. Iar de Rânjila Ion nimeni nu mai pomeneste, nici sa-l pupe în fund, nici sa-i sparga capul. C-asa-i românul – degraba varsator de sânge nevinovat, dar si mai degraba uituc. Radu Parpauta este scriitor, traducator si publicist
