Daca am lua de bune intentiile si prognozele exprimate în materialele de propaganda, ne-ar veni greu sa întelegem ce vrea Rusia, de exemplu, de la Europa Occidentala: dominatie economica? Reconvertire la valorile traditionalist-autoritare? O simpla coexistenta pasnica, dupa restabilirea statutului de mare putere al Rusiei? Sau, în caz extrem, distrugerea adversarului? Evident ca pentru est-europeni apare si întrebarea daca Moscova încearca sa refaca situatia de dinainte de 1989. Zi de zi, opinia publica internationala este informata despre ispravile numerosilor exponenti mai mult sau mai putin oficiali ai propagandei Kremlinului, cu referire la razboiul din Ucraina – considerat a fi partea vizibila a unui conflict mult mai amplu, între Rusia si dusmanii ei occidentali. Demnitari de toate rangurile, oameni din presa mainstream ori asa-numitii „bloggeri militari” sunt principalii emitatori ai mesajelor de acest tip. Lor li se adauga, desigur, armata de militanti de pe Facebook, Twitter sau alte retele sociale, asupra carora nu vom insista aici, dar al caror efort intensifica impresia ce va fi discutata în acest text: propaganda este menita în mica masura sa convinga, si în foarte mare masura sa înfricoseze. Chiar daca nu cunosti limba rusa si nu ai un acces nemijlocit la spatiul comunicational din acea tara, fiind nevoit sa te bazezi pe relatarile aparute în mass media occidentale sau pe retelele sociale, mesajul extrem de radical îti parvine si, cel mai adesea, te influenteaza. Spre exemplu, daca esti tentat sa faci comparatia cu propaganda din vremea comunismului (pâna la reformele lui Mihail Gorbaciov si noua destindere în relatia cu Vestul), observi ca cea de astazi este mai virulenta si mai salbatica. Desigur, perioada sovietica ar trebui divizata în mai multe faze distincte, iar unele au fost caracterizate de tensiuni extraordinare în relatia Est-Vest. Dar, chiar si atunci, discursul propagandistic se contura ca un produs al unor calcule politice mai ample, efectuate de singura entitate învestita cu asemenea puteri: conducerea superioara a Partidului Comunist. Pentru cetateanul obisnuit care traia de cealalta parte a Cortinei de Fier, asemenea cuvinte puteau fi cu siguranta amenintatoare, dar persista convingerea ca, în ultima instanta, situatia putea fi rezolvata prin dialog între conducatori înzestrati cu instinct de conservare. Uniunea Sovietica se înfatisa ca adversar ireductibil, dar nu irational. Astazi, avem de a face cu o evidenta lipsa de coordonare (sau de un esec lamentabil al coordonarii) a mesajelor de acest tip. Era digitala face ca ele sa vizeze, simultan, destinatari interni si externi – nu mai este posibila acea segmentare ce înca se putea realiza în anii 1980. Apoi, inexistenta unei ierarhii institutionale face ca în acest mediu sa se instaleze un „laissez-faire” ce duce la o proliferare cantitativa ce conduce, frecvent, la diminuarea calitatii. Daca am lua de bune intentiile si prognozele exprimate în materialele de propaganda, ne-ar veni greu sa întelegem ce vrea Rusia, de exemplu, de la Europa Occidentala: dominatie economica? Reconvertire la valorile traditionalist-autoritare? O simpla coexistenta pasnica, dupa restabilirea statutului de mare putere al Rusiei? Sau, în caz extrem, distrugerea adversarului? Evident ca pentru est-europeni apare si întrebarea daca Moscova încearca sa refaca situatia de dinainte de 1989. Pe plan intern, scopul iesirilor propagandei pare a fi în primul rând accentuarea fricii. Convingerea a intrat în plan secund – ceea ce nu înseamna în niciun caz ca agentii enumerati mai sus ignora elementul convingerii. În definitiv, acesta este ambalajul obligatoriu pentru a fi observati si gratulati de catre putere, iar faptul ca exista milioane si milioane de rusi care sustin sincer, instinctiv, linia Kremlinului îi încurajeaza sa apese aceasta pedala. Dar centrala este accentuarea fricii, pentru ca oamenii speriati sunt nu doar supusi mai umili, ci si telespectatori (sau followers) mai fideli si mai febrili. Frica de Kremlin si de ceea ce li s-ar putea întâmpla daca fac opinie separata este esentiala, iar puterea face tot posibilul sa o sustina, întarind caracterul autocratic al statului. Dar nu trebuie uitata nici frica de ceilalti, pe care puterea despotica o atenueaza asigurându-si supusii ca va veghea la securitatea lor. Aici, contributiile agentilor non-guvernamentali ai propagandei sunt extrem de valoroase. Accentuarea pericolului extern si intern se face în moduri mult mai imaginative si mai scandaloase decât reusisera sa o faca, la vremea lor, comunistii sovietici. Pe acest fond vine mesajul ferm al puterii politice, care este mult mai eficace în lupta cu propriii cetateni decât în cea cu ucrainenii care îsi apara propria tara.
