Înainte se foloseau sclavi pentru a transfera niste bunuri si resurse dintr-o tara în alta cu investitii extrem de mici si profituri extrem de mari, acum se folosesc oameni liberi care o fac în mod benevol pentru salariu, cu investiti un pic mai mari si profit un pic mai mic. O multime de discutii aprinse izbucnesc peste tot netul de câtiva nai încoace având ca subiect faptul ca România este sclava UE si a SUA, ca acestea, cu ajutorul politicienilor nostri corupti, au distrus toata industria cândva prospera, construita de Ceausescu timp de 24 de ani, ca dupa Revolutia din ‘89, adica mai bine de 30 de ani, nu s-a facut aproape nimic decât supermarketuri în care occidentalii pompeaza propriile produse, transformând românii în niste muncitori cu ziua pe ogoarele lor. Mai nou, cica cerealele ucrainene falimenteaza agricultorii români, sau ce a mai ramas din ei, iar Petre Daea nu face nimic pentru ca e sub papucul UE si pentru ca..., de aia... Multi oameni straluciti si cu adevarat capabili intelectual combat cu usurinta toate aceste idei si le trimit rapid la cosul de gunoi,etichetându-le drept teorii conspirationiste, fantasme ale neo-comunistilor, ale rusofililor si asa mai departe. „Nu poti sa fii decât prost ori nebun sa sustii ca fara UE ne-ar fi fost mai bine”, zicea un mare intelectual de-al nostru la o conferinta nu demult. Unde mai pui ca la ultimele sondaje românii au iesit de-a dreptul anti-europeni, lucru care a aprins si mai tare spiritele, multi calificând aceasta turnura drept primitiva, total ilogica si lipsita de temei: cum sa vrei sa te îndepartezi de cei care îti vor binele?!! Pe toate aceste nelinisti partidul AUR ia avânt puternic, acesta bazându-si întreaga ideologie si discurs tocmai pe euroscepticism si nationalism. Si distractia continua. Încercând sa fiu impartial nu am dat crezare niciuneia dintre parti pentru ca nu aveam suficiente dovezi. Am stat, asadar, si am asteptat sa pice din cer o lamurire despre presupusele teorii conspirationiste amintite. Si a picat. Zilele trecute mi-am dedicat câteva ore unui studiu intens, pornind de la un material postat de Catalin Moise despre colonialism. Ei bine, se pare ca problema nu e nici laie, dar nici balaie, adica asa cum e mai rau, ca întotdeauna. Sunt multe de spus, si nu am cum sa le scriu pe toate, de aceea am sa fiu scurt, aproape telegrafic. Încep cu definitia neocolonialismului luata de pe net: „este vazut în general ca un efort coordonat al fostelor puteri coloniale si al altor tari dezvoltate de a bloca cresterea în tarile în curs de dezvoltare si de a le pastra ca surse de materii prime ieftine si forta de munca ieftina”. Mai exact, marile puteri care au fost cândva imperii si care au exploatat alte teritorii fara mila si cu o cruzime de neimaginat au readaptat situatia pierduta la contextul actual, au transformat adica acel colonialism primitiv si extrem de brutal care presupunea sclavie si furtul pe fata de resurse, în ceva mai politically correct, cu fata mai umana, dar cu efecte aproape identice. Cu alte cuvinte, daca înainte se foloseau sclavi pentru a transfera niste bunuri si resurse dintr-o tara în alta cu investitii extrem de mici si profituri extrem de mari, acum se folosesc oameni liberi care o fac în mod benevol pentru salariu, cu investiti un pic mai mari si profit un pic mai mic. Procesul este doar putin mai complex, mai alambicat, pentru ca nu mai poti în ziua de azi sa furi pe fata si nici sa ucizi la discretie, iar aspectul general este mai placut, în sensul ca nu vezi oameni batuti ori omorâti pe plantatii de bumbac unde lucreaza pe gratis, ci doar muncitori veniti din proprie initiativa si care sunt platiti pentru munca lor. Rezultatul este însa fix acelasi: bogatii devin mai bogati, saracii mai saraci. Nimic nu pare în neregula aici. Totul e pe fata si e democratic, „asta e viata”, „cine poate oase roade, cine nu, nici carne macra”, „cine are noroc, are, cine n-are, n-are...”, dar exista totusi un schepsis aici, ca nu degeaba se cheama neocolonialism. Adica trebuie sa fie ceva care nu e tocmai cinstit si corect. Acest lucru este urmatorul: statul neocolonialist face tot posibilul si pe deplin constient orice îi sta în putinta ca sa îsi mentina acest avantaj asupra celor neocolonizate, nelasându-le sa devina cu adevarat independente si prospere, pastrându-le astfel ca surse sigure si indefinite de prosperitate. Acest din urma lucru este unul incredibil de ingenios si s-au scris câteva carti pe tema asta, dar majoritatea nu sunt niciodata pe primul raft al librariilor, evident, pentru ca urzica. Ca sa fiu în acelasi timp clar, dar si convingator, voi explica fenomenul printr-un exemplu, cel mai bun posibil, iar acesta poate fi apoi folosit ca sablon la orice tara doriti. Republica Haiti se afla situata în America Centrala (Caraibe), pe o insula pe care azi o împarte cu Republica Dominicana, adica acolo unde se filmeaza emisiunea Survivor România, bravo! A fost descoperita si cucerita de Cristofor Columb (1492), populatia sa bastinasa a fost decimata în totalitate de acesta în scurt timp, iar apoi a fost repopulata cu sclavi adusi din Africa. Teritoriul ei a fost cedat în 1697 Frantei, iar principala activitate de pe ea era cultivarea bumbacului care era trimis în Europa. Pâna aici totul e cât se poate de normal, daca se poate spune asa ceva, adica nu e nimic extraordinar, am auzit cu totii „din astea”, trafic de carne vie, asuprire and stuff. Lucrul cu adevarat deosebit a aparut în 1791 când sclavii africani de pe insula s-au revoltat si au masacrat pe toti albii de acolo (între 25 000 si 100 000), autoproclamându-se cetateni liberi. Drept consecinta a îndraznelii lor au fost atacati din toate partile de francezi, englezi si spanioli. Culmea e ca au rezistat, iar în 1804 tara devenea oficial independenta. Pâna aici e o poveste cu final fericit numai buna de spus copiilor la culcare, sarind, evident, peste partea cu masacrele care au avut lor de la început si pâna la sfârsit. De aici încolo însa e pentru adulti. Dupa revolutie, Haiti a fost izolata de restul lumii, nimeni nerecunoscând-o ca o entitate de sine statatoare si independenta. Dupa un timp, ca urmare a presiunilor constante militare si politice, presedintele tarii a cerut îndurare de la francezi, iar în 1826 acestia din urma au acceptat recunoasterea independentei în schimbul unei plati „modice” de 90 milioane de franci (cca 35 miliarde dolari în banii actuali) pentru a-si spala pacatele fata de fostii colonisti/ stapâni/ oameni de afaceri omorâti ori pagubiti. Cetatenii liberi haitieni au platit aceasta datorie la bancile franceze pâna în 1947 (121 de ani!), încarcându-se permanent cu alte datorii, tot din bancile europene pentru a rezolva problema, si ramânând într-un final complet faliti. Daca veti cauta pe Google la „Haiti” veti gasi doar imagini si stiri devastatoare despre o tara distrusa în care au loc conflicte zilnic si unde saracia este crasa. Nu putem sti niciodata ce s-ar fi întâmplat daca nu ar fi avut datoria respectiva, dar tind sa cred ca ar fi fost un pic mai bine decât sunt azi, as baga chiar mâna în foc. Acela a fost începutul concret al neocolonialismului al carui idee centrala este sa faci tot posibilul ca tarile pe care le-ai detinut, sau le-ai fi putut detine, sa-ti fie mereu datoare. Acum e destul de clar? Funfact: în 1989, anul Revolutiei române, tara noastra scapase complet de toate datoriile externe, eram un fel de Haiti, la început... Nu stiu daca e coincidenta sau nu, dar azi avem o datorie mai mare decât am avut vreodata, industria e la pamânt, iar importurile pe cele mai înalte culmi. Tam-tam! Briscan Zara este scriitor si publicist
