Retragerea din Afganistan a fost, indiscutabil, o greseala, dar nimic nu-l împiedica pe Biden sa denunte acordul initiat de Trump (ca doar în rest s-a debarasat de „greaua mostenire”, anulând masurile adoptate de fosta administratie). Europenii ar fi putut si ei sa-si faca auzita vocea si sa arate ca decizia e prematura. În loc de asta, avem parte de dezbateri sofisticate privind incapacitatea unor popoare de a se adapta regulilor democratiei. Urmarind evenimentele din ultimele zile, mi-am amintit - inevitabil - de situatiile în care americanilor li s-a reprosat ca au reactionat cu întârziere, ca nu au dat o replica pe masura celor care îi provocau etc. Dupa al doilea razboi mondial, destui erau românii (si nu numai ei) deceptionati ca nu mai „vin americanii”, ca si cum Statele Unite, abia iesite din teribila conflagratie, ar fi riscat sa declanseze o alta, cu inevitabilul cortegiu de victime omenesti. Au mai fost momente când americanii s-au ferit sa intervina: revolutia maghiara din 1956, în primul rând, apoi reprimarea Primaverii de la Praga din 1968. În ambele situatii, o implicare a Statelor Unite ar fi avut consecinte grave, Kremlinul neacceptând în acei ani ideea ca ar putea renunta la o parte din uriasul imperiu construit la finele razboiului. În alte cazuri însa, americanilor li s-a reprosat tocmai faptul ca s-au implicat si au intervenit. Uriasa masinarie de propaganda a sovieticilor a creat si a propagat mitul „imperialismului american”, beneficiind si de anti-americanismul atât de raspândit în multe tari occidentale. În anii ’50, în razboiul din Coreea, americanii au aparut în ipostaza de agresori, desi Coreea de Nord comunista atacase Sudul. Mai mult, propaganda a inventat o gogorita care a avut mare trecere printre creduli si în mediile progresiste din întreaga lume, anume ca Statele Unite ar fi folosit în razboi… arma bacteriologica! Povestea s-a repetat oarecum în Vietnam, unde Nordul comunist a atacat Sudul. Si poate ca Statele Unite nu s-ar fi retras din Vietnam daca nu s-ar fi declansat o teribila campanie anti-americana, dirijata de la Moscova si sustinuta de tot felul de miscari pacifiste, de actori, de scriitori etc. Retragerea armatei americane a avut drept consecinta o tragedie umanitara, zeci, sute de mii de oameni disperati încercând sa fuga, adesea în ambarcatiuni improvizate, din Vietnamul de sud ocupat de comunisti. Statelor Unite li s-a creat o imagine proasta si când au vrut sa-i scape pe irakieni de Saddam Hussein, si când, dupa atentatele din 11 septembrie, au intervenit în Afganistan pentru a-i alunga pe talibani si a neutraliza centrele de comanda ale terorismului. Nu discut aici vina anumitor politicieni care au luat hotarâri eronate sau pripite; e o chestiune care cere o analiza separata. M-a interesat, deocamdata, altceva: permanenta antiamericanismului. Exista studii fundamentale consacrate acestui fenomen dintre care reamintesc cartea din 2002 a lui Jean-François Revel Obsesia antiamericana. La capatul unei stralucite demonstratii, Revel arata ca s-a impus o imagine a americanilor conform careia acestia fac doar greseli, nu comit decât crime, spun numai prostii si sunt responsabili de toate esecurile, de toate nedreptatile, de toate suferintele omenirii. S-a mers pâna a se sustine ideea ca razboiul rece este si el imputabil americanilor, si numai lor! Scrisa imediat dupa declansarea operatiunii militare americane în Afganistan, cartea înregistreaza luarile de pozitie scandaloase ale unor intelectuali occidentali, care minimalizeaza pericolul terorismului si dezaproba actiunile americanilor. Un sinistru imbecil, un dramaturg italian pe nume Dario Fo, care - ce rusine! - a luat premiul Nobel pentru literatura, a scris aceasta cumplita enormitate: „Ce conteaza miile de morti de la New York fata de milioanele de victime anuale ale marilor speculatori?” Si Revel mai noteaza atitudinea lasa a Uniunii Europene, care recomanda „dialogul”, adica, de fapt, complicitatea cu tiranii si cu asasinii. Este exact ce a spus daunezi înaltul reprezentant al Uniunii, declarând ca se va cauta stabilirea unui „dialog” cu talibanii. Retragerea din Afganistan a fost, indiscutabil, o greseala, dar nimic nu-l împiedica pe Biden sa denunte acordul initiat de Trump (ca doar în rest s-a debarasat de „greaua mostenire”, anulând masurile adoptate de fosta administratie). Europenii ar fi putut si ei sa-si faca auzita vocea si sa arate ca decizia e prematura. În loc de asta, avem parte de dezbateri sofisticate privind incapacitatea unor popoare de a se adapta regulilor democratiei. Dar refrenul e cunoscut. Asa s-a spus despre China, în timpul asa-zisei „Revolutii culturale” (si dupa aceea), cum ca chinezii, vezi Doamne, sunt „altceva”, au alte traditii, lor le place sa recite Carticica Rosie a lui Mao si e inutil sa le impunem obiceiurile noastre si principiile democratiei. Cum se explica atunci ca în Taiwan si în Hong Kong chinezii s-au adaptat perfect regimului democratic? Dar chiar în Afganistanul cel (aparent) încremenit în istorie, exista un segment al populatiei care a privit favorabil prezenta occidentalilor, segment din rândurile caruia se recruteaza disperatii ce încearca astazi sa paraseasca tara. Ceea ce ar trebui sa ne dea motive de îngrijorare în plus este ca în Afganistan învinge, din nou, fundamentalismul islamic. „Socul civilizatiilor”, teza pe care multi au contestat-o, nu e - din pacate - o formula perimata. Alexandru Calinescu este profesor universitar doctor la Universitatea „Alexandru Ioan Cuza” din Iasi, critic literar si scriitor
