A trecut insuficient comentat un exceptional interviu pe care Toni Hritac i l-a luat lui Cristian Tudor Popescu. Cum eu am cazut pe gânduri privindu-l, simt nevoia sa scriu. Când Martin Heidegger, uriasul gânditor al secolului XX, a forjat conceptul de techné reinterpretând termenul antic, grecesc, drept un „proces de înflorire” (poiesis) a adevarului în frumosul artistic, cunoasterea si creatia lumii s-au schimbat. Gânditorul german propunea o cheie integrativa de întelegere a lumii care facea apel la radacinile filosofiei presocratice unde filosofia, stiinta si literatura coexistau pasnic într-un trunchi comun, caci „daimonul” (îngerul pazitor i-am spune noi, crestinii!) care purta acest nume era o personificare a îndemânarii, a mestesugului si a artisticitatii. Iaca la ce m-a dus pe mine mintea ascultându-i pe cei doi jurnalisti pasionati de stiinta care au uitat temporar de jegul lumii noastre contemporane, dominata de cleptomanie, analfabetism functional si frauda intelectuala. Nu chiar de tot, desigur, dar dialogul lor a atins niste înaltimi ideatice de pe care cititoarele de promptere si-a fi pierdut echilibrul si s-ar fi prabusit imediat. Ma grabesc sa spun ca, spre rusinea mea, cunostintele ramase în zona stiintelor exacte sunt precare. Cu exceptia clasei a VIII-a când, pregatindu-ma pentru examenul de admitere la liceu am avut, gratie unei exceptionale profesoare de la Generala 25 (azi Liceul „Miron Costin”), o buna stapânire a matematicii (mai ales la geometrie în spatiu!), parcursul meu umanist de dupa aceea si dezinteresul pentru studiul constant si aplicat m-au îndepartat de acest domeniu. La începutul anilor 80, când am terminat eu liceul, optiunea profesionala pentru studii umaniste era considerata un moft periculos si costisitor. Cum marile orase erau închise, iar învatamântul universitar si cercetarea nu erau accesibile decât rarisim si în conditii complicate (care de multe ori implicau colaborarea „patriotica” cu „organele” sau pile pâna la „Cabinetul 2”), ce ramânea, de regula, era glodul si alcoolismul din mediul rural, destinatia aproape exclusiva a profesorilor acelor timpuri. Mult mai sigur era sa te faci inginer. Tin minte ce aroganta caraghioasa adoptam noi, „literatii si filosofii” de la Liceul „Mihai Eminescu” (azi Colegiu National!) fata de colegii de la liceele cu dominanta stiintifica, matematica-fizica, care scoteau pe banda rulanta, cu rata de intrare la facultate de aproape suta la suta viitori ingineri. Licee cu reguli mult mai stricte, mai obediente fata de constrângerile societatii concentrationare în care traiam si care, în opinia noastra adolescentina, erau masinariile care livrau, împreuna cu politehnica, masa decerebrata de „oameni noi”, disciplinati si aliniati, de care avea nevoie dictatura. (Ne-am prins abia târziu, post festum, ca aveam în grupele noastre de „artisti” colegi mai batrâni, veniti din „câmpul muncii” care erau deja racolati si lucrau cu doua carti munca, facându-ne rapoarte tuturor, studenti si profesori deopotriva. De asemenea, cei care faceam facultati „ideologice” nu vedeam nicio problema în a face o cariera în aparatul de propaganda, care includea de fapt toata activitatea artistica si jurnalistica!). Când prietenul Catalin Turliuc a venit în clasa a X-a de la „fabrica de umefisti” (cum numeam noi un celebru liceu specializat pe chimie-biologie) ne-am tavalit pe jos de râs vazându-l tuns zero (fumase la buda!), cu uniforma regulamentara, matricola pe mâna si cu papuci de schimb, conform protocolului cu care era obisnuit. S-a dat rapid pe brazda, desigur, în atmosfera liberala si decomplexata pe care, spre cinstea lor, conducerea liceului si profesorii o creasera la fosta „Oltea Doamna” în acei ani tulburi. Am facut acest lung ocol pentru a sublinia ca atât Cristian Tudor Popescu, cât si Toni Hritac, ambii cu solide studii politehnice, contrazic activ aceste prejudecati ramase ca lest în mintea multor colegi de generatie pentru care falia dintre cunoasterea umanista si cea stiintifica, realista, ar fi de netrecut. Nu sunt chiar un fan al domnului Popescu, desi îmi scot palaria în fata reusitei domniei sale de a-si transforma initialele în renume. E ceva fals în încrâncenarea sa studiata si în tehnica de a aborda orice subiect dintr-un unghi „în raspar” nu neaparat dintr-o maimutareala de „Gica Contra”, cât din ceea ce ieseanul Dan Petrescu nuanta subtil ca fiind, în stilul lui Huysmans, critica à rebours. Totusi, indiferent de optiunile sale legitime în zona politicului din anii 90 si a stilisticii sale abrazive („care l-a facut pe Hagi sa plânga!”) a ramas, cu nuante la care are dreptul, singurul far neclintit în bataia furtunii iliberale si autoritariste care s-a abatut asupra noastra, în grade diferite de violenta, în ultimele doua decenii. În timpul regimului antidemocratic al lui Dragnea a fost singurul comentator cu audienta maximala care a spus curajos ceea ce era de spus, în vreme ce mari latrai ai democratiei taceau tactic, scheunând sub masa în asteptarea osului guvernamental. Astfel încât cu domul Popescu poti polemiza, poti sa nu-i împartasesti neaparat concluziile, dar trebuie sa-i recunosti acuratetea demonstratiei si onestitatea. El n-a învatat matematica si fizica pe de rost în scoala. De altfel, domnia sa se si recomanda modest ca fiind un simplu scriitor. Si, da, asta si este, cartile sale si artisticitatea demostratiilor sale jurnalistice stau marturie ca, asa cum singur se considera, este la întretaierea rara a câmpului solid stiintific cu cel expresiv umanist. Ca nu întâmplator am început eu semnalarea acestui fabulos dialog pe care îl recomand oricarui om inteligent (e pe site-ul Ziarului de Iasi si pe YouTube!) cu un apel cam „elitist” la Heidegger, în oglinda cu intutia „suprarationala” a matematicianului-poet Omar Khayam, atât de drag invitatului. Merita vazut în primul rând pentru ca e altceva decât furajul superficial si senzationalist pe care-l rumega televiziunile, ziarele sau social media dominate de obsesia audientei. „Semnatura lui Dumnezeu” din abisul zecimalelor numarului Pi, faptul ca în universul „imaginabil” putem ajunge la o „raza” de 30 de miliarde de ani, în timp ce în „cerul istoric” de 13,8 miliarde (universul observabil) doar sase la suta e „materie barionica” adica cee ce constituie homo sapiens si lumea lui, lumea fractalilor, „interpretarea multivers a teoriei cuantice”, „dark matter” si „dark energy” (constructii literare, nu stiintifice!), geniul algebrei booleane care a anticipat în secolul al XIX-lea universul binar al lumii informatice sunt doar câteva din temele fascinante de dialog care l-au scos pe CTP din plictiseala sterila si acra a analizei tarelor lumii politice. Si, da, minune!, îl puteti vedea pe domnul Popescu râzând! P.S. Respectuos, nu îndraznesc sa polemizez cu domnia sa pe teme stiintifice, dar în ceea ce priveste talentul poetic al lui Adrian Paunescu, parca simt o mâncarime de a ma pozitiona „în raspar”. Cu bunele si cu relele sale, Adrian Paunescu a fost un personaj dominator, cu o formidabila energie, o hahalera agitata, un arivist fara scrupule si un versificator frenetic. De aceea, pentru putere, s-a pozitionat ca un neobosit lingusitor si propagandist al dictatorului. N-a fost niciodata un poet de prim rang, iar ceea ce evoca domnul Popescu, volumele sale de debut si tinerete au fost carti scrise (si probabil discret slefuite) în timpul casniciei zbuciumate cu marea poeta Constanta Buzea. Faptul ca dupa ce aceasta a divortat de el nu a mai deversat pe piata controlata de partid, în tiraje cosmice, decât un suvoi nestavilit de lozinci ritmate (care azi ar face cariera la Kanal D!) ar fi trebuit sa dea de gândit criticilor. Florin Cîntic este istoric, director al Arhivelor Nationale, Filiala Iasi si scriitor
