Prezentul si mai ales viitorul apartin însa din ce în ce mai mult tehnologiei ca mediator, facilitator si catalist pentru distributia si receptarea artei. Vizitatorii devin utilizatori, iar muzeele se reconfigureaza pentru a crea spatii confortabile, neproblematice. Rolul pedagogic pierde teren în fata dorintei de a livra continut cu rol mai degraba terapeutic. În mijlocul unei frenezii globale legata de acest tip de spectacol, saptamâna trecuta s-a deschis si la Bucuresti un spatiu care ofera o experienta imersiva în relatie cu lucrarile lui Gustav Klimt. Promovat ca fiind cel mai mare centru de new media art (arta noilor media) din aceasta parte a Europei, MINA (Museum of Immersive New Art) s-a deschis în Pipera, în cladirea primei fabrici de calculatoare românesti, ICE FELIX. Spectacolul dedicat lui Klimt, precum si un altul, intitulat „Lumea Subacvatica – O calatorie imersiva a apei”, au loc într-un spatiu de 1500 de mp, cu 7 metri înaltime. La acestea se adauga înca 1000 de mp pentru MINA Kids, care se deschid în septembrie, unde copiii vor avea la dispozitie 16 instalatii educative interactive. Arta imersiva implica spectatorii sau participantii într-o experienta captivanta si interactiva, în care simturile lor sunt adesea coplesite de mediul creat. Poate sa ia o varietate de forme, de la proiectii video la instalatii cu realitate virtuala/ augmentata/ mixta si pâna la teatru interactiv, expozitii interactive s.a. Scopul este de a oferi un mediu în care spectatorii sa poata explora, sa interactioneze si sa se simta conectati la lucrarea de arta într-un mod profund si personal. Arta participativa si arta experientiala au o istorie bogata, de la Dada la Fluxus si pâna la conceptul de estetica relationala, teoretizat de Nicholas Bourriaud la finalul anilor ‘90. Vizitatorul nu mai este un spectator pasiv, ci este parte integranta a activarii instalatiei, lucrarii sau spatiului. Un exemplu foarte cunoscut de arta imersiva este „Infinity Mirror Room” a artistei japoneze Yayoi Kusama. Prima astfel de instalatie a fost produsa înca din 1965, pe baza repetitiei din lucrarile sale de pictura si sculptura, multiplicate la infinit de o serie de oglinzi. Între timp, artista a creat peste 20 de astfel de instalatii, pe una dintre ele având sansa sa o vad în vara aceasta la New York. Adusa de galeria David Zwirner (probabil cea mai de succes galerie de arta contemporana din lume), expozitia dedicata lui Kusama putea fi vizitata gratuit, dupa ce stateai la o coada de minimum o ora, care n-am observat sa scada vreun moment sub câteva zeci de persoane. Spre deosebire de majoritatea camerelor de acest gen, claustrofobe, aceasta avea 16 mici ferestre din care puteai sa vezi din interiorul sau. Proliferarea de spectacole imersive din ce în ce mai complexe si captivante are mai multe explicatii. Explozia new media si tehnologia din ce în ce mai accesibila au facilitat intrarea pe piata a numerosi jucatori. O cauza de natura psihologica este obsesia în crestere a societatii pentru imaginea de sine, aspiratia noastra de a ne vedea în centrul unei experiente instagramabile, „wow”, pe care sa o putem ulterior disemina si atasa identitatii nostre virtuale. Aceasta dorinta de a intra în opera de arta, de a ne vedea reflexia ca în oglinzile lui Kusama, este poate unul dintre motivele pentru care experientele artistice imersive au devenit atât de populare. Desi n-am apucat înca sa vizitez spatiul din Bucuresti si show-ul dedicat lui Klimt, am vazut „Van Gogh, La nuit étoilée”, produs de Culturespaces în Atelier des Lumières din Paris. Centrul de arta digitala a fost inaugurat în 2018, într-un fost atelier de turnatorie (sunt 8 astfel de centre Culturespaces în Franta si în lume, cel mai recent fiind deschis anul trecut în New York). Chiar daca între timp au aparut mai multe astfel de spectacole imersive dedicate lui Van Gogh (nu mai putin de 5 la nivel mondial!), cel produs de Gianfranco Iannuzzi, Renato Gatto and Massimiliano Siccardi pentru Culturespaces este unul de referinta, mai ales dupa ce a fost promovat în 2020 si Emily in Paris, serialul creat de Netflix. Odata ce ti-a fost scanat biletul (pe care e bine sa ti-l rezervi online, pentru a avea garantat un interval orar), intri într-un spatiu de peste 3000 de mp, în care peste 100 de proiectoare sunt coordonate sa-l inunde cu imagini suficient de diverse încât, daca stai mereu cu fata catre un singur perete, vei rata o parte din continutul creat. Daca unii stateau sprijiniti de un zid, pentru a avea un unghi cât mai larg, altii cautau locuri în mijlocul spatiului sau chiar se întindeau pe spate pentru a-si elibera cât mai mult simturile pentru experienta. De la observator de la o anumita distanta de siguranta a lucrarilor lui Van Gogh din oricare muzeu, în Atelier des Lumières devii parte a spectacolului, una dintre zecile sau sutele de umbre din el (odata cu mine erau peste 100 de alti spectatori). Desi se spune ca ai nevoie de cam o ora pentru a vedea tot (urmeaza si un mic spectacol dedicat lui Yves Klein), partea dedicata lui Van Gogh dureaza 35 de minute, timp în care sunt proiectate imagini cu lucrarile sale realizate în Neunen, Arles, Paris, Saint-Rémy-de-Provence si Auvers-sur-Oise. Când am vazut pasarile din „Lan de grâu cu corbi” (1890) dând din aripi, n-am putut sa nu compar aceasta experienta cu cea pe care am avut-o când am petrecut minute în sir în fata lucrarii de la Muzeul Van Gogh din Amsterdam. Un tablou de doar 50x103 cm este marit de macar 10 ori în proiectie. La fel si în cazul lucrarii „Noaptea înstelate” (1889), de 73x92 cm, pe care o poti vedea la MoMA, împreuna cu pensulatia, tusele groase de vopsea, culorile fenomenale care nu pot fi reproduse fidel, indiferent de cât de bine ai fotografia, proiecta si anima ulterior lucrarea. Iar exemplele pot continua. Specialistii sunt, de altfel, destul de sceptici fata de aceste puneri în scena. Criticul Peter Conrad scria într-un articol din The Guardian ca, experimentate în acest fel, picturile nu mai sunt privite analitic de la distanta si apreciate în termeni formali, scopul lor fiind doar de a furniza senzatii. Altii sustin ca aceste expozitii de arta imersive bazate doar pe proiectii reprezinta comercializarea si comodificarea istoriei artei, prin hranirea unei obsesii individualiste a sinelui. Pe de alta parte, pentru cei alienati ori inhibati de experienta de vizitare a unui muzeu, sau care vor sa aiba acces facil la o selectie relevanta de opere, pentru a-si dezvolta ulterior apetitul pentru arta si dorinta de a vedea lucrarile originale, un astfel de spectacol poate avea un impact pozitiv, în ciuda kitsch-ului inevitabil. Din pacate, nu exista o lista a imaginilor prezentate sau detalii despre lucrari, de aceea experienta este mai mult una care tine de entertainment decât de educatie (a aparut, de altfel, termenul de artainment care descrie aceasta fuziune dintre arta si tehnologie). Trecerea oarecum cronologica prin lucrarile lui Van Gogh, în care unele imagini sunt animate, ceea ce reprezinta un produs cultural distinct, derivat din opera sa, este punctata de o coloana sonora diversa, care trece prin muzica clasica, Janis Joplin, Miles Davis, pentru a culmina, în timp ce seria de autoportrete se perinda pe pereti, cu Don’t Let Me Be Misunderstood a Ninei Simone. Arta poate fi experimentata si asa, într-o forma light, superficiala si senzoriala, dar ar fi pacat ca aceasta sa ramâna singura întâlnire cu opera unor artisti care merita o abordare mai profunda, datatoare de satisfactii pe termen lung. Nu întâmplator Pace, o alta superputere în lumea galeriilor, s-a asociat cu initiativa japoneza teamLab pentru a oferi nu doar proiectii ale operelor artistilor cunoscuti, ci lucrari noi, dezvoltate de artisti contemporani. Chiar daca acestea sunt greu de vândut unor muzee sau colectionari privati, procente din banii de pe bilete sunt împartite între galerie si artisti. Prezentul si mai ales viitorul apartin însa din ce în ce mai mult tehnologiei ca mediator, facilitator si catalist pentru distributia si receptarea artei. Vizitatorii devin utilizatori, iar muzeele se reconfigureaza pentru a crea spatii confortabile, neproblematice. Rolul pedagogic pierde teren în fata dorintei de a livra continut cu rol mai degraba terapeutic. Rosalind Krauss, critic si fost editor al Artforum, afirma înca din anii ‚90 ca o arta imersiva a modificat natura muzeelor. Odinioara spatii pline de obiecte, amenajate cu grija pentru a spune o poveste, sub presiunea de a-si diversifica audientele si de a umple noile volume generoase, proiectate de arhitecti de renume, aceste institutii cauta acum sa „renunte la istorie în numele unui fel de intensitate a experientei”. George Plesu este manager cultural, presedintele Asociatiei AltIasi
