Înainte de patimirea Sa pe Cruce, Domnul le vorbeste ucenicilor despre „stapânitorul acestei lumi” (Ioan 14,30). Apoi îi îmbarbateaza: „În lume necazuri veti avea; dar îndrazniti. Eu am biruit lumea” (Ioan 16,33). Din aceste cuvinte întelegem ca noi, în lume fiind, putem avea stapân pe cel ce este numit diavolul. Când ne plasam sub stapânirea lui, e limpede ca nu mai suntem liberi. Spre exemplu, un om aflat sub stapânirea demonului betiei (un alcoolic) nu mai este liber în alegerile sale, el cautând mereu sa-si împlineasca pofta de a bea, chiar si daca este constient ca astfel îsi face rau, chiar si daca ar dori sa se opreasca din aceasta. Sau se poate spune despre cineva care de ani de zile foloseste stupefiante ca mai alege în chip liber sa se drogheze sau nu? Ca ar putea într-o clipita sa devina abstinent? Sa ne îndreptam si catre alta zona: atunci când un tânar este neîncrezator în capacitatile sale, e foarte probabil ca asta sa se „datoreze” faptului ca, în copilarie, i s-a spus în mod repetat ca „nu-l duce mintea” si ca „nu va putea sa faca nimic în viata”. Iar el a tot primit aceste afirmatii despre sine pâna când a ajuns sa nu mai poata crede altceva. Cu toate aceste determinari pe care le aduce înlantuirea noastra patimasa de lucruri, de oameni sau de idei, exista întotdeauna o sansa de a ne elibera. Aceasta eliberare o aduce doar Mântuitorul (Eliberatorul) Hristos. Când El ne spune ca a biruit lumea, nu o spune spre a Se lauda, spre a ne impresiona, ci spre a ne încuraja sa ne împartasim si noi din aceasta biruinta a Lui, sa îndraznim sa fim si noi liberi. Pe scurt: noi avem libertatea – reala! – de a alege sa fim sau nu cu Dumnezeu. Indiferent de felul în care am fost crescuti, indiferent cât de plini de patimi suntem (sau cu adictii)! Daca Îl alegem pe El ca Stapân, atunci câstigam adevarata libertate. Desigur, e un proces anevoios si nu lipsit de poticniri. Dar, tinându-ne de El, cu siguranta iesim, într-un final, la liman. Azi se confunda libertatea fie cu liberul arbitru, fie cu drepturile pe care le-ar avea omul în societate. Însa libertatea nu poate fi înteleasa doar ca o alegere între bine si rau. Libertatea de a alege între ceva si altceva, de a o lua la stânga sau la dreapta tine de liberul arbitru, dar nu releva reala dimensiune a libertatii si nu reflecta întregul tragism al existentei raului în lume. Preocuparile pentru o întelegere pâna la ultimele semnificatii ale libertatii sunt extrem de reduse în istoria umanitatii. Gânditorul crestin Berdiaev constata cu amaraciune ca libertatea (acea libertate autentica, nu libertatea de natura sociala, politica, religioasa etc.) nu este deloc pe placul maselor. Precum în Legenda Marelui Inchizitor, oamenii sunt gata sa renunte la o libertate autentica pentru una aparenta, dar care sa le fie aducatoare de pâine. „De altfel, libertatea a fost mult deformata si transformata în instrument de supunere, a fost înteleasa exclusiv ca drept, ca pretentie a oamenilor, pe când ea este mai ales o datorie. Libertatea nu înseamna ce Îi cere omul lui Dumnezeu, ci ce cere Dumnezeu omului. De aceea, libertatea nu este usurinta, ci dificultate, povara cu care trebuie sa se încarce omul. Ceea ce se accepta atât de rar” (Nikolai Berdiaev, „Încercare de metafizica eshatologica”, Editura Paideia, Bucuresti, 1999, p. 237). Libertatea este o povara, pentru ca presupune si un efort, dar si o asumare a unei demnitati care implica o uriasa responsabilitate: aceea de „fii ai lui Dumnezeu”. Si cine mai asculta aceasta chemare astazi, când e atât de facil sa fii un „urmas al maimutelor”, versiunea 2.0 (augmentata, cum spun transumanistii)?
