Românitatea mea este data, în mod esential, de faptul de a locui în limba româna si de a accepta sa fiu numit român. Restul ingredientelor tin de optiunile mele personale. Cred ca principiul sau criteriul esential de care ar trebui sa se tina seama, în definirea identitatii etnice sau nationale a unui individ, modulata contextual de considerente istorice, sociale, politice, este propria sa optiune, marturisita explicit. Daca, nascut în Germania din parinti vietnamezi, declar ca sunt neamt si ca limba germana este limba mea materna, iar Luther, Goethe si Schiller îmi sunt repere mentale si sufletesti, nimeni si nimic, nici oamenii, nici institutiile, nu îmi pot interzice sau limita aceasta optiune. Revenind la stramosii nostri si la eventuala lor constiinta a romanitatii, marturiile istorice si documentele ne arata ca pastorii valahi împrastiati, cum se zice, prin transhumanta lor pastorala, de la Marea Egee pâna la Muntii Carpati Padurosi si din Panonia pâna în Crimeea, nu stiau nimic de latina clasica, nici de cea ecleziastica din Occident, ci vorbeau un idiom caruia nici macar nu îi spuneau limba româna, ci o denumeau „rumâneaste”, sub forma adverbiala. Asa a fost realitatea: vorbesc rumâneaste, româneste, sau, dupa cum spun si astazi fratii nostri, aromânii din Balcani: sborasc armâneaste. As mai putea glosa mult pe marginea actiunii celor care au inventat realmente identitatea româneasca moderna, si anume reprezentantii Scolii Ardelene. O voi face în curând, în cuprinsul acestei rubrici. Subliniez doar, înca o data, ca primii care declara explicit identitatea noastra romanica, pe urmele lui Cantemir si ale cronicarilor moldoveni sunt reprezentantii Scolilor Ardelene. Ei au inventat identitatea noastra colectiva asa cum vrem noi sa o marturisim astazi, ca pe un catehism laic: romanica si occidentala. Pentru ca, altfel, ne putem întreba: Cât de occidentali si de romanici se simteau românii pe vremea lui Caragea, supusi de sute de ani puterii otomane si guvernati de principi fanarioti grecofoni? Abia pe la jumatatea secolului al XVIII‑lea româna a început sa prevaleze ca limba liturgica. Avea românul, fie el si negustor sau chiar boier, ca sa nu mai vorbim de taran, constiinta ca el este frate cu francezul sau cu italianul sau, si mai de neînchipuit, cu neamtul sau englezul? Componenta balcanica în mentalul românesc a fost multa vreme prevalenta si, spre disperarea multora dintre noi, este înca remanenta, nu putem sa scapam de ea. Asadar, daca, totusi, acceptam ca ipoteza de lucru existenta unei identitati colective, ar trebui sa ne‑o reprezentam sub forma acestei galaxii sau a unui construct concentric de identitati individuale. În acest sens, doar în acest sens, am putea vorbi de o identitate româneasca. Aceasta se configureaza, se consolideaza si se transmite prin scoala, prin stat, prin cultura oficiala etc., si nu este un dat natural sau divin. Natural este un singur lucru, si anume faptul ca esti „blestemat“, condamnat, predestinat, sa te nasti într‑o limba. Ne nastem în bratele mamei noastre care vorbeste o anumita limba si deprindem limba ei. Dar daca, de exemplu, în timpul unui raid de prada în satul meu de pe malul Prutului, un tatar ma fura de la sânul mamei la vârsta de doi ani, ce se va întâmpla cu identitatea mea româneasca dupa ce voi fi crescut si educat în limba noului meu stapân? Dar daca, lipsit cumva de urmasi naturali, ma face mostenitor al lui?!! Este asadar logic ca nu avem de‑a face cu ceva genetic, nu este înscris în genele mele faptul de a vorbi limba româna si de a fi român. Ar mai fi de spus câte ceva despre lunga perioada a slavonismului cultural, care a lasat o urma de nesters în mentalul nostru, individual sau colectiv. Faptul ca avem o ortodoxie româneasca, pe care dumneavoastra va straduiti sa o definiti în termeni nationali - si urmaresc cu mare luare aminte eforturile acestea! -, atesta ca, sase secole în trecut, stramosii nostri ascultau Liturghia în alta limba decât cea pe care o vorbea în mod curent, acasa, pe ogoare sau la târg! Avem aici cumva o problema? În fond, situatia aceasta de diglosie, de separare între limba Bisericii si limba populara, a fost multa vreme, si anume pâna în secolul al XV‑lea, generala în întreaga Europa. Si francezii, spaniolii, italienii sau germanii ascultau liturghia în limba latina, diferita de limba lor materna. Ar fi deci, poate, momentul ca, asumându‑ne personal aceasta identitate, sa îi spunem oficiala, sa renuntam la accente, frecvente si larg raspândite, de slavonofobie. Noi avem ce avem cu rusii, ca reprezentanti ai unei politici inacceptabile, avem idiosincraziile noastre fata de o tara cu ambitii imperiale, sau, ma rog, fata de o structura imperiala care ne oprima si asa mai departe, dar ce avem cu limba slavona? Limba slavona este una dintre limbile care au adapostit cultura româneasca peste 500 de ani. Liturghia noastra, limbajul nostru bisericesc, spus mai popular, este si astazi impregnat de cuvinte slavone. Din punct de vedere al numarului, al frecventei si al ponderii functionale, lexicul slavon este covârsitor în repertoriul bisericesc. Spune cineva altfel decât vecernie, utrenie, slujba, liturghie, spovedi, milui, sfânt, a sfinti, vecii vecilor, hram, mitropolit etc., etc.? Voi mai formula pe scurt doua idei conclusive si cu asta voi încheia. Probabil ca voi fi depasit timpul acordat, pentru ca, atunci când vorbesti, crezi ca numai tu ai dreptate si numai tu spui lucruri interesante si neaparat esentiale. Prin urmare, mai întâi: identitatea colectiva este o suma de identitati individuale. În al doilea rând: trebuie sa avem o privire istorica asupra chestiunii delicate a identitatii. Trebuie sa abordam si sa analizam lucrurile cu seninatate si detasare, fara sa renuntam la ratiunea critica, una din nestematele mostenirii culturale europene. Spun asta pentru ca am auzit ca prin facultatile de filosofie este cumva la moda azi îndemnul sa renunti la ratiunea critica, adica jos cu Aristotel, jos cu Descartes, de acum fiecare cu parerile lui, fiecare cu credintele lui! Fiecare are dreptatea lui legitima! Nu se poate, nu putem renunta la reperul care este ratiunea critica. Ca o concluzie personala: Am o identitate de român, intelectual, european si crestin ortodox. Limba româna mi‑a fost impusa prin nastere si prin educatia familiala. A fi ortodox si european sunt însa optiuni ale mele, nu date universale si nici macar istorice. As fi putut fi, în privinta confesiunii, si catolic, greco-catolic sau adventist, mozaic sau musulman, chiar agnostic sau ateu, dar nu mai putin român. Românitatea mea este data în mod esential de faptul de a locui în limba româna si de a accepta sa fiu numit român. Restul ingredientelor tin de optiunile mele personale. Multumesc! *Textul de fata reprezinta prelucrarea unei interventii pe care autorul a avut‑o în dezbaterea cu tema „Exista o identitate româneasca?”, din cadrul Simpozionului „Dumitru Staniloae” organizat de Mitropolia Moldovei si Bucovinei la 9 mai 2018. O parte din marcile oralitatii au fost pastrate. Eugen Munteanu este profesor universitar doctor la Facultatea de Litere, Universitatea „Alexandru Ioan Cuza” din Iasi
