Autorul este de parere ca factorul central si decisiv în definirea identitatii personale, etnice si nationale a unui individ este limba sa materna. Preacuviosi parinti, stimati colegi, dragi colegi mai tineri, daca as raspunde la toate întrebarile puse în discutie de domnul Preda, moderatorul discutiei noastre, as depasi cu siguranta toate limitele de timp acceptabile. De aceea, ma voi rezuma sa enunt doar o serie de concluzii la care am ajuns, reflectând în ultimele zile asupra acestei tematici. Mai întâi vreau sa subliniez ca ipoteza mea centrala este aceea ca ca limba nu este unul din elementele identitatii unui individ sau a unui grup uman, ci este, cred, singurul element stabil, mai mult, singurul element necesar si indispensabil pentru conturarea unei identitati, fie aceasta individuala sau a unui grup. Pare riscanta aceasta ipoteza, de aceea voi încerca sa argumentez ca un filolog, pentru ca acesta pare sa fie rolul care mi-a fost mie prescris aici. Unele din ideile mele le voi enunta în forma interogativa, fiindca, se stie, a‑ti pune întrebari corecte este pasul cel mai sigur ca sa pornesti la cunoasterea unui fenomen sau a unui obiect. Va invit mai întâi sa facem un mic exercitiu etimologic: identitas desemneaza în latina un concept abstract, care vine de la un pronume, pronumele de identitate idem, si înseamna „faptul de a fi tu însuti, ceea ce te defineste pe tine însuti ca atare”. Daca lucrurile stau asa, rezulta ca - si aceasta este ipoteza mea de lucru si reperul pe care mi‑am propus sa-l argumentez - de fapt, identitatea este o chestiune personala. În absolut, nu exista o identitate germana, domnule Preda - încerc sa va provoc, fiindca a dezbate înseamna a ne provoca reciproc si a încerca sa raspundem la provocari! - dupa cum nu exista nici o identitate româneasca, cu atât mai putin una kosovara sau ardeleneasca si asa mai departe. Ma situez, evident, la nivelul conceptual cel mai abstract. Exista însa în mod evident identitatea mea ca persoana. Exist eu, care am aceasta identitate de sine (cartezianul „cogito, ergo sumˮ reprezinta baza acestui rationament!), cel care port acest nume, care posed aceasta memorie, care am acesti parinti, cel care am o anumita experienta, o anumita memorie etc. Identitatea mea ca persoana îmi este conferita de faptul ca îmi formulez toate aceste gânduri în limba româna. Sigur, exista momente când constat ca identitatea mea intra în contact, în interferenta, într-un fel de colaborare, într-un fel de armonie sau într-un fel de atractie convergenta cu alte identitati asemanatoare cu a mea. Convenim ca suma acestor identitati personale sa o numim identitate gentilica, tribala, etnica, regionala, nationala etc. Daca, la un moment dat în istorie, intervine organizarea într‑un stat a unei multimi, a unei comunitati regionale sau lingvistice, sentimentul apartenentei la respectiva structura politica îl numim constiinta nationala. Din acel moment începem sa vorbim despre „tara mea/ a noastraˮ sau „patria mea/ a noastraˮ. În ceea ce ma priveste, eu concep identitatea mea ca pe ceva mai degraba concentric si difuz, adica simt cu tarie ca am ceva în comun cu parintii mei, cu rudele mele, cu oamenii din satul meu si din regiunea de unde vin litoralul dobrogean al Dunarii... Atunci când, plecând din regiunea natala, am venit si m‑am stabilit aici, la Iasi, în Moldova, a trebuit sa-mi asum si alte elemente de identitate, sa le spunem „moldovenestiˮ. În scoala, la toate nivelurile de vârsta, mi s‑a indus convingerea ca traiesc într‑o tara anume, România, si sunt cetateanul unui stat cu acelasi nume. Nu‑i mai putin adevarat ca, la vârsta maturitatii, am constatat ca am elemente comune cu profesorii si cu colegii mei de scoala, apoi de facultate, determinate de comunitatea de interese profisionale si de o suma de valori si criterii specifice, ca apartinem, cu alte cuvinte, intelectualitatii. Pe de alta parte, constat, la vremea potrivita, ca am elemente identitare comune cu prietenii mei francezi, austrieci sau germani, cum ar fi constiinta ca suntem toti europeni, ca avem o memorie istorica comuna, repere si criterii etice si filosofice asemanatoare sau identice. Aceste componente identitare mai speciale nu le am cu, sa zicem, vecinii mei de bloc sau de cartier, chiar daca vorbim, în aparenta, aceeasi limba. Spun „în aparentaˮ pentru ca de fapt, vorbim „limbiˮ diferite, mai precis idiolecte sau varietati distincte ale limbii române. Stau atunci si ma gândesc, este „identitatea româneascaˮ ceva omogen si unitar? Face parte constiinta europenitatii din sentimentul de sine al fiecarui român? Sigur ca face parte, dar numai la unii dintre noi. Care sunt elementele comune între identitatea mea si identitatea celor doua bunici ale mele, taranci dintr‑un sat de pe malul dobrogean al Dunarii, urmase la a doua generatie ale mocanilor colonizatori ai teritoriilor dintre Dunare si Mare, care nu au iesit niciodata din satul lor? Exista cu siguranta componente diferentiatoare si fata de proprii lor soti, bunicii mei, care au facut primul razboi mondial, au cunoscut români din alte regiuni, cu un fel diferit de a vorbi limba comuna. Tata mare, de exemplu, bunicul patern, si‑a însusit convingerea ca a fost o datorie patriotica si de onoare sa fi luptat la Marasesti si la Oituz. Apoi, imediat dupa terminarea razboiului, si‑a continuat serviciul militar în regimentul de graniceri, încartiruit într‑o tabara militara plasata pe sesul Bahluiului, a aflat ca Iasul are în centru, în fata Mitropoliei, un palat care se cheama Roznovanu, unde functioneaza primaria, a asculta discursul Regelui Ferdinand, prin care li se promitea taranilor ca vor primi pamânt etc. A capatat deci elemente noi, diferentiatoare, ale constiintei de sine, asadar si o identitate sensibil diferita de a sotiei sale. Datorita admiratiei, iubirii si solidaritatii familiale, copilului care am fost i‑au fost inoculate toate aceste elemente identitare, oarecum exterioare si contextual-istorice. Diferenta de identitate este înca si mai mare între cel care scrie aceste rânduri si mama mare Vasilchia, desi o cantitate apreciabila si greu de definit din propria mea constiinta de sine s‑a modelat organic în preajma ei, în prima copilarie, preluând de la ea un fel de a vedea lumea, elemente de gestica, automatisme de expresie verbala etc. Asta ca sa nu mai vorbesc de proprii mei parinti, a caror amprenta asupra identitatii mele este foarte pronuntata si indelebila. Vorbind de aceasta identitate comuna cu ai mei, am mentionat prezenta unor automatisme de limbaj comune. Prin aceasta, am revenit la enuntul primar al interventiei mele, când am afirmat ca limba este elementul, daca nu unic, în orice caz esential si necesar al unei identitati, sa-i spunem asa, „colective”? Mai întâi, lucrul acesta ni‑l arata, dupa cum anticipam, ca sa vorbim în termeni cartezieni, evidenta. Asa stau lucrurile pentru noi si punctum, pentru a ma exprima ca învatatii ardeleni de acum doua veacuri, cei care „au inventat”, de fapt, componenta romanica si occidentala a identitatii noastre moderne. Ca sa fie însa credibila si pentru ceilalti, afirmatia trebuie însa si argumentata. Iar calea cea mai sigura pentru a formula argumente valabile, repet, este interogatia. Ne vom pune asadar câteva întrebari adecvate. (Va urma) *Textul de fata reprezinta prelucrarea unei interventii pe care autorul a avut‑o în dezbaterea cu tema „Exista o identitate româneasca?”, din cadrul Simpozionului „Dumitru Staniloae” organizat de Mitropolia Moldovei si Bucovinei la 9 mai 2018. O parte din marcile oralitatii au fost pastrate. Eugen Munteanu este profesor universitar doctor la Facultatea de Litere, Universitatea „Alexandru Ioan Cuza” din Iasi
