Prima duminica de dupa cea a Sfintei Învieri este trecuta în calendarul ortodox cu numele de Duminica Sfântului Apostol Toma. Pe nedrept este etichetat în popor acest apostol al Domnului ca fiind "Necredinciosul". Cine citeste Evangheliile constata lesne ca si ceilalti zece apostoli (Iuda se spânzurase, iar Matia a fost ales sa-i ia locul abia dupa Pogorârea Sfântului Duh) s-au îndoit ca Iisus ar fi înviat din morti chiar mai mult decât Toma. Doar ca lor li s-a aratat Domnul pe când Toma lipsea. O traditie pioasa da marturie si astazi, mai ales prin vocea unor crestini din India, ca Toma ar fi iesit afara din casa în care "erau adunati ucenicii de frica iudeilor" (Ioan 20, 19) spre a cumpara de mâncare pentru toti. Ar fi fost singurul care si-ar fi asumat, cu multa îndrazneala, aceasta iesire. Încât mai degraba ar fi meritat, dupa unii, supranumele de "Curajosul". *** Crestinismul nu e o suma de conventii cu efecte în plan personal sau social, nu e ideologia unui partid care-si propune sa câstige lumea aceasta. În acest sens, Învierea nu este o dovada adusa unor "Toma necredinciosi" de catre Hristos Domnul, ci este un firesc al traseului pe care L-a parcurs Fiul lui Dumnezeu, Cel Care n-a putut fi biruit de moarte, El fiind Însusi Izvorul vietii. Da, prin Înviere, noi suntem pe deplin încredintati asupra dumnezeirii Celui pe care ucenicii Sai L-au vazut murind ca un om, în chinurile rastignirii. Învataturile Sale din Evanghelii sunt doar o pregatire pentru ca ucenicii Sai sa poata primi aceasta mare taina a Învierii. Cei care vor a desparti aceste cuvinte ale Domnului de Învierea Lui si care ar vrea ca Evangheliile sa se opreasca la momentul mortii Sale pe Cruce nu vor, în fapt, decât a reduce Persoana lui Iisus Hristos la umanitatea Sa, negându-I dumnezeirea. Acestia se pot asemana cu Toma care, în preajma momentului rastignirii Sale, îi îndemna pe ceilalti ucenici: "Sa mergem si noi si sa murim cu El" (Ioan 11, 16). Când, însa, acelasi Toma a aflat de la ceilalti apostoli ca a înviat Domnul, a refuzat sa creada pâna nu s-a încredintat personal de acest lucru. Iata problema lui Toma: a crezut, fara sa ezite, în putinta de a muri, dar i-a venit greu sa creada în posibilitatea Învierii. *** Faptul ca Mântuitorul a înviat cu trupul nu înseamna ca a si sters orice semn al vietuirii acestuia de dinainte de a fi pus în mormânt. Semnele ramase dupa ranirea mâinilor Sale si a coastei pot fi aratate apostolilor, spre a se încredinta (mai întâi celor zece, apoi si lui Toma). Asta înseamna ca si noi, vindecati fiind prin Spovedanie si Împartasanie, vom mai pastra semnele pacatelor care ne-au ranit, dar ele nu vor fi spre a ne aduce continua suferinta, ci spre a se arata slava lui Dumnezeu care a lucrat în noi si ne-a scos din cele ale întunericului. Ele ramân, cumva, parte din identitatea noastra, precum Sfântul Apostol Pavel înca se mai numea pe sine, chiar si dupa multii ani de misiune printre neamuri, ca fiind un fost prigonitor al Bisericii. Precum Toma, noi cautam în Sfintele Taine încredintare ca aceste rani au fost asumate de El si ne straduim sa I le dam Lui, Celui ce a venit ca, "prin ranile Lui sa vindece ranile noastre" (cf. Isaia 53, 5). Abia când ne convingem ca El ne iubeste atât de mult încât Îsi asuma toata rana produsa în noi de pacat, atunci exclamam, o data cu Toma, plini de uimire si de recunostinta: "Domnul meu si Dumnezeul meu!". *** Atitudinea lui Toma as privi-o, totusi, si dintr-o alta perspectiva. El a primit de la toti ceilalti (apostoli sau femei mironosite) vestea despre Învierea lui Iisus, dar a refuzat sa-i creada pe ei. A refuzat sa se încreada în alti oameni ca el. Toma a ales sa-L creada doar pe Iisus, nu pe niste oameni, fie ei si ucenici ai Domnului! Aici este cheia care poate deschide si altor "Toma necredinciosi" o perspectiva asupra capacitatii si posibilitatii omului de a crede. În fond, a crede este o chestiune de alegere, de optiune. Eu pot sa aleg sa-L cred pe Iisus, sa-l cred pe un altul (sau pe alti oameni) sau, în ultima instanta, sa ma cred doar pe mine. Aceasta din urma situatie este extrem de rara în stare pura pentru ca, atunci când aleg sa cred în mine, aleg o educatie primita, o suma de cunostinte sau de credinte, de frustrari sau de reusite etc., toate primite tot de la (sau mijlocite de) alti oameni. Si sunt multe idei sadite în noi fara ca noi sa constientizam acest lucru, dar pe care noi ni le împropriem ca fiind ale noastre. Chiar si când alegem sa credem o idee (sau într-o idee), de fapt alegem, implicit, sa credem persoana care a emis-o. Acest lucru este valabil, la limita, si în cazul adevarurilor stiintifice; daca mi se spune ca s-a mai descoperit, cu ajutorul tehnologiei de azi, o noua galaxie, eu nu cer sa o vad, nici nu ma duc s-o vizitez pentru a crede ca exista, ci ma uit la cel care emite informatia si, daca mi se pare de încredere, iau de bun ce sustine el. În orice caz, indiferent de persoana în care credem, în cineva tot alegem sa credem. Sau în Cineva.
