Finalul ultimului mandat al lui Alexandru Dedu arata handbalul românesc mai slab decât acum opt ani. Acum opt ani, în 2014, un tânar plin de speranta a fost ales ca presedinte al Federatiei Române de Handbal. Alexandru Dedu a venit cu mari ambitii, cu promisiuni de mentinere la înalte cote a handbalului feminin si de reînviere a handbalului masculin, si cu un program de implementare în masa a handbalului în scoli, asa cum era pe vremuri când România cucerea patru titluri mondiale la baieti si trei la fete. Au trecut, precum am zis, opt ani si nationala de handbal masculin bâjbâie prin strafundurile preliminariilor cu alde Lituania si Luxemburg, iar Kosovo - un stat recent aparut pe harta Europei - a avut tupeul sa-i bata pe bravii nostri „zimbri” chiar în vizuina noastra. Liga Florilor, mirositorul nostru campionat feminin, colcaie de jucatoare straine, si dintre cele mai bune. Norvegia, tara în care handbalul este religie, iar nationala feminina nu mai are loc prin vitrine unde sa-si mai expuna trofeele, nu se poate lauda cu un campionat intern atât de valoros ca al nostru. Am avut echipa câstigatoare de Liga a Campionilor la Bucuresti, „dream team” cladit din banii lui Lache si Mache de la Gambrinus (si ai atâtor altii) si nationala noastra a uitat cât de rotunde sunt cercurile olimpice. Si astazi, când au trecut sase ani de la mareata victorie, se mai viseaza la Final Four, desi prin conturi cam miroase a insolventa si primarele Nicusor Dan nu stie cum sa scape de cadoul pus în brate de ilustra sa predecesoare. Cât despre nationala noastra înflorata, a obtinut calificarea la Euro, dar scoateti cele 12 goluri marcate de Cristina Neagu în meciul cu Austria si vedeti cu ce ramânem. Am tremurat o repriza (una din patru, totusi!) si în fata nationalei din Insulele Feroe (deloc „Feroce”) am remizat în tara valsului si în final... „Cristina sa traiasca”. E greu de gasit un graunte de progres în cei opt ani de „dedulism stiintific”, dar este suficient sa amintim ca nationala masculina, cheie de bolta în toate programele electorale ale presedintelui ales si reales, pare a fi aratat mai bine în 2014 decât acum. Cel putin pe atunci ne bateam de la egal la egal cu Muntenegru, echipa care snopeste nationala fostului mare antrenor al Barcelonei. Si pentru ca în handbal, principiul „antrenorul e de vina” functioneaza cu intensitate mai redusa decât în fotbal, vina trebuie cautata în alta parte. Cum poate Dinamo (echipa antrenata de Javier Pascual) sa faca partide încântatoare în Liga Campionilor, iar nationala (cu acelasi Pascual pe banca) sa dea cu stânga în dreapta? Macar la CSM (feminin) exista o trupa ticsita cu valori europene, dar la Dinamo legea o fac turcii, tunisienii, iranienii etc. Probabil ca daca ar fi existat bani pentru vedete cu ratingul celor feminine de la CSM n-ar fi fost exclus sa vedem o minune si din Liga Zimbrilor. În timp ce „stranierii” devin idolii tribunelor carpato-danubienie, ai nostri tineri care ar trebui sa îndeplineasca pohtele ce le-a pohtit Alex Dedu, stau si se uita. Si fenomenul se propaga ametitor, mai ales la fete: Nationala Braziliei, una dintre cele mai adulate de pe mapamondul extra-european s-a mutat cu tot calabalâcul la Braila, echipele din Bistrita, Baia Mare si altele se îndoapa cu vedete straine, ba chiar si Rapidul, cu ambitii noi de centenar, ia masuri conform trendului. Ce ar fi iesit în conditiile unui program de dezvoltare a handbalului scolar? Cam tot pe acolo, daca ne amintim ca succesele la europenele de tineret si juniori cu care ne mai alinam nu de mult, au început sa dispara. În ultimele zile ale mandatelor, Alexandru Dedu s-a lansat în cele la care se pricepe: a atacat presa care critica cu tendinta, a alungat fostele glorii ale handbalului românesc (glorii fata de care generatia aurita a fotbalului de-abia pâlpâie) de la Adunarea Generala si a momit electorii cu un dineu de adio. N-a fost îndeajuns fiindca Alexandru Dedu a fost înfrânt de un arbitru care ne readuce în amintire celebrul cuplu Din-Dinu. Poate fi aceasta solutia salvatoare pentru handbalul nostru? Dupa atâta amar de ani de dominatie a fostelor glorii precum Gatu si Dedu, poate ca a venit vremea sa vina în frunte si un om cu fluier mobilizator. Este greu de pariat pe un om mai putin cunoscut publicului larg precum Constantin Din. Este greu de crezut ca fluxul de importuri ar putea sa scada într-un viitor apropiat, ca centrele de viitor vor oferi o concurenta autohtona apreciabila, ca noile nationale vor izvorî din neant sau din spuma marii. Datoria noii conduceri este, deocamdata, de a oferi un punct de pornire. Ca pâna la finis mai e mult!
