Dincolo de reflectiile privind dezvoltarea României pe care le facem, oricum, fiecare dintre noi la o bere cu amicii, sueta din care citez scoate la iveala (daca mai era nevoie) ceva: ca dualitatea (dialectica?) centru-periferie este inevitabila în situatia contemporana a României. Nu o putem depasi nicicum. Cazul de la care vreau sa plec aici este deja cunoscut si a facut destula vâlva. Un profesor/ sociolog/ consilier/ invitat la emisiuni/ sef cândva-undeva prin Guvern/ etc. din Capitala a spus într-o sueta pe un site ca nu e nevoie de autostrada de la Iasi la Bucuresti. De ce? Pentru ca el nu are ce sa faca la Iasi: „Am pus caruta înaintea boilor. Mai întâi trebuie sa vrei sa mergi la Iasi. Abia apoi te gândesti cum ajungi la Iasi. Noi pur si simplu vrem sosea pâna la Iasi. Dupa aia ne întrebam ce facem la Iasi” (Alfred Bulai). Lumea s-a suparat si a început sa scrie pe aceasta tema. Eu nu m-am suparat, pentru ca nici nu l-am bagat în seama. Cine nu vrea, nu vine la Iasi. Dar dincolo de reflectiile privind dezvoltarea României pe care le facem, oricum, fiecare dintre noi la o bere cu amicii, sueta din care am citat mai sus scoate la iveala (daca mai era nevoie) ceva: ca dualitatea (dialectica?) centru-periferie este inevitabila în situatia contemporana a României. Nu o putem depasi nicicum. Însusi faptul ca, în opinia sus amintita, pe o autostrada doar te duci la Iasi (din Bucuresti, desigur), nu si vii de la Iasi este relevant. La fel cum este relevant amanuntul ca prin Iasi ar trebui sa treaca autostrada catre Târgu Mures, nu catre Bucuresti (cea catre Bucuresti vine de la Suceava prin Pascani, care probabil îl intereseaza mai mult pe Domnul Bulai!). Dar dincolo de toate, raportul dintre centru si periferie ramâne si pune paie pe foc. Cum sa îl întelegem? Ca precizare preliminara: mie îmi place mult la Bucuresti. Este un oras labirintic, cu locuri si cartiere care nu seamana între ele, cu oameni interesanti, care îti spun niste povesti de viata care te lasa fara cuvinte. Si care sunt în plus si prietenosi, dornici de Fernet, Pelin si discutii îndelungate. Apoi, este un oras în care poti sa scotocesti dupa carti rare si alte minunatii, ceea ce îl face sa fie ca un loc de joaca sau ca un decor de carte de aventuri. În Bucuresti are loc Festivalul George Enescu, aici se gaseste (ma rog, se gasea) Muzeul Taranului Român, cel mai frumos (fost) muzeu, aici poti sa mergi la Colegiul Noua Europa sau la Centrul Sfintii Petru si Andrei, cu incredibila lui biblioteca si cu oamenii lui minunati. Afli mereu ceva când mergi pe strada sau vorbesti cu oamenii, este locul unde faci planuri si gasesti solutii. Îmi place la fel de mult si la Iasi. Este un oras cu adevarat frumos, luminos si mult mai prietenos decât Bucurestiul. Îti odihnesti sufletul plimbându-te pe strazile lui cu istorie la fel de multa ca în Bucuresti, dar mai discreta, tainica, ascunsa sub copaci si flori. Ajungi sa cunosti repede oamenii pe lânga care treci si discutiile care se isca sfârsesc, inevitabil, în filosofie. Iasul are izul orasului care a fost capitala si nu mai este: de aici si avantajul de a nu avea mare lucru de înfaptuit în istorie si de a-si lua ragazul sa contemple întelesuri, valori si principii. Lentoarea si curiozitatea, cheful de vorba si de stat al iesenilor îi leaga într-un fel de relatie de rubedenie nevazuta, iar simbolurile mari ale orasului (Teiul, Bojdeuca, Palatul, Teatrul, Universitatea, Mitropolia) dau acestei legaturi un blazon tainic. Dar Bucurestiul si Iasul ramân la aceeasi departare: ca centru si periferie. Ce înseamna asta? Filosoful Alexandru Dragomir explica, plecând de la Caragiale: „provincia îsi primeste cultura din afara, eliberând realul ei propriu de problematica culturala specifica”. Altfel spus, într-o exegeza libera: cu Centrul ne-am lamurit, el seduce pe buna dreptate prin putere si stralucire. Pe de alta parte, traind istoria prin delegatie, cu directive si decizii „de la Centru”, provincia îsi poate trai si ea realitatea la adapostul insignifiantei. Fara vreo miza de prime-time, viata se tese din povesti personale si proiecte eliberate de presiunea operei. Cultura (valorile centrului) si realitatea se despart si îsi urmeaza o viata separata. Asta, probabil, îl înfurie si pe Eliade care, în colectia de texte „Scrisori catre un provincial” cearta Moldova pentru lipsa ei de virilitate si eroism. Dar provincia adaposteste si ea un tip de eroism: al articularii posibilului, în detrimentul actiunii imediate, al timpului lent si lung care potoleste viteza clipei, al experimentului privat care se sustrage „proiectelor institutionale”. Chiar în definitia lor, centrul si periferia sunt inseparabile. La fel cum, într-o zi, un om nu poate doar sa picoteasca sub un cires si nici doar sa alerge ca un bezmetic prin caldura amiezii. Eu vreau sa tot colind drumul dintre Iasi si Bucuresti. Pe o autostrada - cu dublu sens, daca se poate si sunt de acord cei de la Bucuresti.
