Prezentarea eufemismelor continua printr‑o clasificare a lor potrivit diferitelor domenii de întrebuintare. Exemplul cel mai cunoscut de eufemism ritualic este cel de la vechii evrei. Numele ebraic real al lui Dumnezeu (Elohim) fiind interzis a fi rostit, în Vechiul Testament apare de sute de ori numele alternativ Domnul (Iahve sau Iehova). Traducatorii în diferite limbi ai Bibliei au gasit echivalente potrivite pentru a pastra aceasta distinctie: gr. Θεὸς/ Kύριος (Theòs/ Kýrios), lat. Deus/ Dominus, slavon. Bogŭ/ Gospodŭ, germ. Gott/ Herr, engl. God/ Lord etc. Dumnezeu mai este denumit frecvent în Biblie si prin diferite substitute onomastice de tip eufemistic, prin care se personifica atribute esentiale ale divinitatii unice: Tatal, Stapânul, Ziditorul (Creatorul), Vesnicul, Atotputernicul, Atotstiutorul, Atotmilostivul, Atotvazatorul etc. Prin echivalari succesive, aceste denumiri eufemistice au fost recompuse în sutele de limbi în care Biblia a fost tradusa. Numeroase alte asemenea eufemisme de sorginte biblica au patruns în diferite limbi, daca ar fi sa mentionam doar întrebuintarea frecventa a verbelor a se culca, a avea sau a intra (la) pentru desemnarea metaforica a relatiilor a sexuale. Daca venim acum în spatiul vorbirii populare românesti, culegerile de texte si dictionarele prezinta cu generozitete exemple de eufemizare a cuvintelor drac sau demon, oferindu-ne spectacolul unui veritabil, ca sa spunem asa, desfrâu onomaturgic. Repertoriul denumirilor eufemistice prin care este evitat numele „necuratului” cuprinde nume proprii sugestive, dar devenite opace ca înteles (Aghiuta, Michiduta, Naiba, Nefârtate, Tartorul, Nichipercea, Scaraotchi, Sarsaila, sau, la nivel mai elevat, Satana, Antihrist sau Lucifer), nume comune transparente ca semnificatie (încornoratul, nemilosul, necuratul, nepriitorul, neprietenul etc.) sau chiar sintagme propozitionale precum duca‑se pe pustii, uciga‑l toaca (sau tâmâia, pacatul, cadelnita). Nu mai departe de vorbirea curenta de astazi, de câte ori nu ne surprindem, mai ales la decesul celor apropiati, ocolind cuvintele „dure” moarte si a muri printr‑o sumedenie de solutii lexical-frastice mai „blânde” precum a deceda, a înceta din viata, a pleca dintre noi, a se duce la Domnul, a trece la cele vesnice, a trece în nefiinta, a adormi (pe veci sau întru Domnul), a dormi somnul celor drepti, a se odihni cu dreptii, a trece în eternitate, a se urca la ceruri, a dormi somnul de veci, a‑si da obstescul sfârsit, a‑si da sufletul etc. Din repertoriul expresiilor cu caracter eufemistic legate de evenimentul mortii, lasând deoparte pe cele specifice unor graiuri regionale, citam câteva cunoscute, practiv, de toti vorbitorii limbii române actuale: a fi pe duca, a fi cu un picior în groapa, a iesi cu picioarele înainte, a fi oale si ulcele, a‑i tine lumânarea etc. Mortul însusi este numit cu piosenie raposat sau adormit, iar cadavrului i se spune exclusiv corp neînsufletit. În seria lexicala cuprinzând ritualul înmormântarii, în ultimele decenii s‑au impus unele sintagme cu caracter eufemistic, precum pompe funebre, servicii funerare, pachet funerar, birou de funeralii etc. Vom proceda în continuare oarecum mai sistematic, dar fara cea mai mica pretentie de exhaustivitate, încercând sa facem o oarecare ordine în oceanul de creatii eufemistice mai mult sau mai putin spontane pe care le observam în jurul nostru, în folosirea curenta a limbii, sau în lucrari de specialitate pe tema data. Cel mai la îndemâna criteriu de clasificare este cel al sferelor de întrebuintare. Daca în preajma mortii cautam sa folosim cuvinte sau formule menite sa atenueze durerea conlocutorulor, în domeniul actelor fiziologice primare functioneaza o restrictie a pudoarei si a decentei. Ignorând multimea de creatii spontane, vom cita doar câteva asemenea unitati eufemistice devenite, prin generalizare, un fel de „norme discursive”, utilizate mai ales în relatiile comunicative cu copiii: cocosel si pasarica, fundulet sau oute pentru partile rusinoase ale corpului, a face treaba mare, a face în pat, a face pe el, a se scapa pe el, a merge afara etc. Fenomenul fiziologic specific organismului feminin, pentru care grecii foloseau eufemisme sugestive precum ἔμμηνος κάθαρσις (émmenos kátharsis), adica ‘purificarea lunara’ sau καταμήνια γυναικεῖα (kataménia gynaikeía), adica ‘problema femeiasca lunara‘, este si în româneste sugerat prin sintagmele nu mai putin expresive: zile delicate, zile interzise, a fi pe rosu, a fi pe stop, a avea oaspeti, a fi indispusa, pentru a evita formulele medicale menstruatie sau ciclu menstrual. O ultima remarca referitoare la acest aspect. Dintr‑un fel de pudibonderie specifica în comunism, dupa 1949 lexicografii din institutele de specialitate din Bucuresti, Iasi si Cluj, unde se redacta dictionarul academic al limbii române (DLR), au primit consemnul sa nu înregistreze în dictionare cuvintele socotite obscene ale limbii române, desi DLR este definit ca „dictionar-tezaur”. Nu am stiinta daca în practica lexicografica actuala s‑a renuntat la acest „principiu” pagubos. Singurul dictionar care cuprindea aceste cuvinte, importante pentru întelegerea limbii române, a fost cunoscutul dictionar istoric si etimologic al limbii române al lui Heimann Tiktin, Rumänisch-deutsches Wörterbuch, publicat în 3 volume între 1895-1925. Un amplu studiu pe aceasta tema, intitulat Cuvinte si expresii obscene în limba româna, a publicat romanistul danez Erling Schøller, într‑un numar din 1971 al publicatiei „Revue romane”. Într‑un „suplement” la Atlasul Lingvistic Român (II) din 1942 gasim un bogat material de limba din aceasta sfera designativa, prezentat potrivit principiilor si tehnicilor geografiei lingvistice (autor: Emil Petrovici). În fotografia de mai jos reproduc pagina de garda a acestei importante lucrari. Eugen Munteanu este profesor universitar doctor la Facultatea de Litere, Universitatea „Alexandru Ioan Cuza” din Iasi
