„Pofta lecturii dispare, la mine, nu cu viteza luminii, ci cu viteza inteligentei. Istetul Epurig l-a ucis pe potential-eruditul Sloibatrîn. Sunt deci un sfertodoct briliant. Cel mai destept ignorant de pe fata pamântului. Ca atare, ati intuit perfect identitatea mea de profunzime: Dordeduca. Asta sunt în lumea cercetarii – un epuriga cu dordeduca. Acela care, prin ascutimea mintii, paradoxal, si-a tocit abilitatea de a studia.” Din motive obscure, într-o sedinta universitara online din toiul pandemiei, l-am „botezat” pe colegul meu de la Biblioteconomie, Epuriga Sloibatrîn. I-am zis, complet aiurea, domnul Epuriga Dordeduca. Lumea a râs, iar eu mi-am cerut scuze stingherit. Fusese o eroare neintentionata, bizara însa, cum spuneam, prin imposibilitatea explicarii ei. De ce tocmai Dordeduca? Inevitabil, dupa întâlnire, am primit un lung e-mail de la Epuriga. „Stimate Domnule Profesor”, scria el acolo, „mai mult decât sa ma amuze, modul în care m-ati apelat astazi m-a pus foarte serios pe gânduri. Dumneavoastra aveti perfecta dreptate. Chiar ar trebui sa ma cheme Epuriga Dordeduca în loc de Epuriga Sloibatrîn. Ca sa întelegeti de ce, trebuie sa va fac un scurt istoric al numelui meu neobisnuit. Tata se numea Epurlica Sloibatrîn. Bunicul, mare vânator, avea convingerea ca iepurele de câmp ar fi cel mai inteligent animal. Iuteala lui fizica ar trada, considera batrânul, si o iuteala a mintii. De aceea, fascinat de agilul animal, si-a botezat singurul fiu, pe taica-meu, Epurlica, sperând, neîndoios, ca împricinatul sa împrumute de la iepure nu numai identitatea, ci si presupusa desteptaciune. As! Tata a fost, ma scuzati, un prostovan si jumatate, dar – poate pentru a-si copia propriul parinte ori poate pentru a se razbuna, cumva subliminal, pe el – a decis sa-si numeasca cei trei baieti cu similare variatiuni ale denumirii urecheatului din livada. Eu am devenit astfel Epuriga, un al doilea frate, Epurlan si cel de-al treilea, mezinul, Epulache – singurul asadar din familie fara r în interiorul prenumelui, r care sa atenueze întrucâtva violenta lexemului ca atare. Acesta din urma, saracul, a suferit cel mai mult. Va dati seama la ce batai de joc a fost supus de-a lungul copilariei si adolescentei? A emigrat în Canada, în mare parte, si pentru a scapa de ridiculizarile autohtone. Doar ca, peste Ocean, ce sa vedeti? A ajuns în partea francofona, unde toti îi pronunta numele Epulas. Epulache e acum Epulas. O tragedie!” „Dar sa revenim la mine! Dintre toti, se pare, numai eu am preluat ceva din profetia onomastica a bunicului. Adica m-am nascut inteligent. Am ascutime si, mai ales, iutime de minte. Nu ma dau aici mare (veti vedea imediat de ce), chiar îmi fuge mintea cu viteza unui urecheat. Creierul meu este un epurig. Destinul a nimerit-o. Ei, dar, din pacate, ma cheama si Sloibatrîn. O sugestie, sa recunoastem, a întepenirii, a nemiscarii, a adormirii – ce mai, trebuie zis pe sleau – a prostiei! Daca prenumele, prin datul sortii, mi-a influentat, decisiv, mobilitatea intelectuala, atunci si numele de familie va avea un impact undeva, în personalitatea mea, mi-am spus înca de tânar. Nu am gresit deloc. Intrând în lumea universitara, am realizat rapid încotro iradia malefic Sloibatrîn-ul. Înspre capacitatea mea de studiu si cercetare. Da, domnule profesor, chiar acolo, în inima vietii academice, cum ar veni. Am înteles ca nu voi putea fi niciodata erudit, cel putin într-atât de erudit pe cât ar trebui sa fie un profesor, fie el si de Biblioteconomie. Nu am reusit niciodata sa citesc suficient, sa învat asa cum ar fi fost necesar. La capitolul acesta am ramas un... sloibatrîn. Vreau totusi sa ma întelegeti exact. Pare aberant ca un om atât de inteligent, cum sunt eu, un epurig carevasazica, nu poate sa studieze aproape deloc, întepenind, dupa câteva minute de lectura, cu orice (fel de) carte în fata si devenind un sloibatrîn. Este, accept. Totodata însa e si perfect explicabil. Tocmai inteligenta excesiva, epurigul, determina prostratia studiului, sloibatrînul. Ca sa fiu precis, dupa primele pagini citite, mintea mea o ia la fuga, prefigurând – corect sau incorect, habar n-am, întrucât nu am terminat vreodata, în viata mea, o carte întreaga – argumentatia autorului, nemaiavând rabdare sa treaca prin toate stadiile acumularii de informatii. Creierasul meu tâsneste, speriat, dintre paginile volumelor, precum urecheatii poznasi dintre rasadurile cu varza. Epuriga îl abandoneaza, egoist, pe Sloibatrîn.” „Pofta lecturii dispare, la mine, nu cu viteza luminii, ci cu viteza inteligentei. Istetul Epurig l-a ucis pe potential-eruditul Sloibatrîn. Sunt deci un sfertodoct briliant. Cel mai destept ignorant de pe fata pamântului. Ca atare, ati intuit perfect identitatea mea de profunzime: Dordeduca. Asta sunt în lumea cercetarii – un epuriga cu dordeduca. Acela care, prin ascutimea mintii, paradoxal, si-a tocit abilitatea de a studia. Daca-mi schimb numele de familie, ma voi integra, în sfârsit, în eul meu de adâncime. Si fiica mea, Epurania, va fi, cred, fericita. Prea o simt – si pe ea –, la scoala, a fi Sloibatrîn, paralizata de contraste... Nu prea stiu însa, va spun sincer, cum va reactiona Epulache în Canada. Mi-a scris cumnata-mea ca ar fi traumatizat de noul apelativ, Epulas, si ca l-a apucat... un dor de duca înapoi în România, unde ar vrea sa-si regleze conturile cu nenorocita lui familie.” Codrin Liviu Cutitaru este profesor universitar doctor la Facultatea de Litere din cadrul Universitatii „Alexandru Ioan Cuza” din Iasi
