Actele de violenta din scoli sunt o problema cauzata de lipsa de atentie fata de copil, o problema de individualizare excesiva si singuratate. Iar de toate acestea, nu îl poate salva nici o camera de detentie. Ci doar implicarea celor din jur. Pentru ca un copil este în formare si sansele lui de a se schimba sunt enorme daca cei din jur îsi vor apleca atentia asupra lui. Da-i, ma, da-i, da-i, da-i iepureste! este îndemnat de catre colegi un baiat de 13 ani, elev la scoala din satul Pietriceaua, comuna Brebu, Prahova. Baiatul prinde curaj, e filmat cu mobilul – asadar, se asaza în spatele profesoarei sale de engleza simulând, în râsetele colegilor, un act sexual. Scena oripilanta nu se opreste aici: din proprie initiativa,un alt elev se arunca si el în joc, urca pe un scaun si simuleaza, la rându-i, un act sexual oral. Profesoara e agresata, umilita, hartuita, i se ridica fusta, elevii se distreaza copios pe seama ei. Baga-i si degetul în ureche! continua „regizorul”, elev si el în aceeasi clasa. Profesoara se amuza, cel putin asa pare, deloc deranjata de gesturile obscene, de umilintele la care este supusa, nu ia nicio atitudine, îsi vede nestingherita de cele trei cuvinte pe care le copiaza din caiet pe tabla si asta pare sa-i ocupe toata atentia. E suficient sa urmaresti aceasta filmare, mediatizata intens în ultima saptamâna, despre ce se întâmpla într-o ora de curs în scoala din satul Pietriceaua, ca sa poti trage o trista concluzie: scoala, în genere, pare sa devina un esec al societatii românesti. Nu e necesar sa urmarim astfel de filmari ca sa întelegem ca un concept precum „respectul fata de scoala” se estompeaza, treptat, începând din ciclul gimnazial. Fenomenul Pietriceaua e prezent prin multe scoli, sub diverse forme: impulsurile violente sau limbajul obscen al elevilor, chiar si sub nasul profesorilor, e un prim semn ca scoala, pentru multi dintre acestia, nu reprezinta, nicidecum, un edificiu care le impune respect. Veti spune ca pâinea si cutitul le au profesorii, la urma urmei, totul se petrece în ograda lor, ei sunt resposabili de conduita si educatia elevilor. Dar, oare, chiar asa o fi? Au profesorii toate pârghiile pentru a restabili ordinea, respectul, dragostea pentru scoala si disciplina cu care eram noi, adultii de azi, familiarizati cândva? Nu, din pacate. Rareori se fac observatii catre copiii care creeaza probleme, de teama ca observatia sa nu se confunde cu un abuz asupra lor sau mai rau, chiar violenta. Multe scoli se prefac, în cele mai multe cazuri, ca nu aud si nu vad când sunt incidente între elevi sau între elevi si profesori sperând ca astfel sa nu dea bataie de cap Inspectoratului si sa iasa bine la raportari. Autoritatile nu sunt chemate sa acorde sprijin pentru ca nu cumva sa se creeze impresia ca scoala e, de fapt, o scoala-problema în localitate si, astfel, cazurile sa nu ajunga în atentia presei, iar politia, asisderea, e crutata – este cumva prea grav sau ridicol sa apelezi la un organ de ordine când doua fete se bat crunt în clasa pentru iubitul de 12 ani. Si apoi, ar fi parintii. Directoarea Colegiului Caragiale din Bucuresti, unul din liceele vizate de ancheta DIICOT privind traficul si consumul de droguri, a declarat ca, în urma informarii parintilor privind consumul de catre elevi al stupefiantelor în institutie, acestia au avut o reactie violenta amenintând-o ca o vor da în judecata. „Ce aveti cu copilul meu? Eu vreau dovada!” Asadar, fenomenul Pietriceaua are un fundament: tacere, lipsa de implicare, nepasare sau chiar lipsa de curaj. Da, aveti nevoie de curaj, ca sa faceti, ca simpli cetateni, observatii unor elevi pe care, de pilda, îi gasiti dimineata, la prima ora, în casa scarii fumând sau atunci când faceti observatie unui liceean care, în hohotele de râs ale tovarasilor sai, distruge cu bocancii o banca din parc sau un panou publicitar. Ce, fa, nu-ti „place” manele? s-a rastit agresiv la mine un baiat de vreo 14 ani, într-o dimineata, în tramvai, când i-am sugerat ca într-un mijloc de transport public ar fi indicat sa-si instaleze castile pentru a asculta muzica. Dar curajul de a te implica, de a nu trece indiferent pe lânga aceste situatii, este singura modalitate de a întelege mai bine ceea ce unii numesc, din pacate, cu dispret, „noua generatie”. O generatie care, de fapt, a crescut sub ochii nostri, iar noi am privit-o mereu tacuti, mereu indiferenti sau lipsiti de curaj, preocupati doar de traiul nostru si de problemele noastre zilnice. Din ce în ce mai mult, din domeniul educatiei vin stiri despre agresiuni ale elevilor asupra profesorilor: profesori înjunghiati, profesori umiliti, hartuiti sexual, înjurati, batuti, huiduiti. Bullyingul e la moda în multe scoli, bataile între elevi sunt din ce în ce mai crunte. Si aproape întotdeauna cei care savârsesc aceste acte huliganice, unele filmate si postate pe retelele de socializare, prin eforturile parintilor lor de a-i apara sau a lipsei unei masuri coercitive adecvate, ramân nepedepsiti si continua sa comita atrocitati. Si profesorii sunt complet descoperiti în loc sa fie protejati de micii „terminatori” care le fac meseria un cosmar. În marea majoritate a scolilor de cartier sau din mediul rural exista o categorie speciala de copii-problema – consumatori de divertisment ieftin, cu abilitati mintale scazute, fara îndrumari parentale, spirituale si morale, cruzi cu ei însisi si cu ceilalti si vizati sau crescuti, în principal, doar sa obtina placere de la viata. Placere, nu educatie. De unde vin acesti copii? Din familie. Si nu, nu neaparat dintr-o familie de alcoolici. Sau nu doar de alcoolici sau din familii unde violenta domestica, agresiunea fizica si verbala sunt la ele acasa. Adesea, parintii unor astfel de copii sunt oameni obisnuiti care traiesc din greu, muncesc din greu, unii departe, în strainatate, si ei însisi sufera foarte mult din cauza comportamentului copiilor lor, pentru care, din pacate, nu sunt sau nu doresc deloc sa fie responsabili. Ce as putea face eu care sunt plecata de 10 ani în Spania? Eu îi trimit bani, îl îmbrac, îl încalt, ce vina am ca el e violent cu colegii? m-a întrebat revoltata mama unui mic client. Scoala ce face? De ce sunt platiti profesorii? De aia merge la scoala, sa-l educe! Mustrarea scrisa, ca masura de actiune disciplinara, a fost conceputa pentru a face o persoana cu devieri ale comportamentului sa îsi ridice probleme de constiinta în urma carora ea sa se schimbe. Pentru multi dintre elevii „problema”, aceasta este o fraza goala. Nici macar nu înteleg de ce masura le-a fost aplicata si nici ce scop are ea, comportamentul va ramâne identic. Expulzarea temporara de la scoala, din ora de curs sau pentru câteva zile, poate ca ar putea deveni o amenintare reala pentru acestia, daca s-ar aplica, dar nu se aplica – acesti copii nu pot fi expulzati din sistem, nici macar pentru o ora, pentru ca în acest fel li se încalca dreptul la educatie, de care oricum lor nu le pasa. Iar daca au si parinti care stiu sa-si apere „puiul” devenit victima a scolii, institutia s-ar putea trezi cu un proces în instanta. Amenzi? În Italia, unde amenda era de 27 de euro pentru indisciplina, fumat sau întârzierea la ore, elevilor, în special din familiile cu un venit mediu, o asemenea suma li s-a parut derizorie, iar sanctiunea s-a dovedit a fi ineficienta. Ce s-ar întâmpla la noi daca s-ar impune o asemenea sanctiune? Fara îndoiala, multe familii, unele asistate social sau cu venituri medii, nu si-ar mai trimite copiii la scoala si ar urma un abandon scolar masiv în România. Camere de detentie? Cel mai sumbru semn al renuntarii unei institutii de învatamânt la educatia elevilor cu dificultati de adaptare, emotionale sau comportamentale. În România sunt scoli care nu au profesor de sprjin pentru copiii cu dizabilitati, nu au psiholog scolar, nu au nici macar personal, un profesor ajungând sa sustina câteva discipline în mediul rural, ca sa nu mai amintim ca nu au o toaleta în incinta cladirii, nu au apa curenta, încalzire, iar tavanele stau sa se prabuseasca peste copii. În asemenea conditii, înfiintarea camerelor de detentie, implicit colaborarea permanenta cu specialisti care sa sustina nu doar orele în respectivele camere, ci si consiliere si terapie pentru copil, sunt o utopie. Scoala este responsabila pentru educatia lor, spun parintii unor astfel de copii. Profesorii sunt de vina ca nu se impun, nu mai e scoala de altadata, unde când trecea profesorul pe lânga tine înlemneai de respect si rusine. De aceea se întâmpla ce vedem în scoli, vor spune senini, fiindca profesorul nu-si mai da silinta. Dar un copil nu poate arata nicio trasatura de caracter fara o educatie adecvata oferita în familie. Familia propune copiilor modele si conditii de viata, precum si abilitati sociale si strategii asertive de rezolvare a conflictelor. Familia ofera instrumente cognitive pe care copiii si, mai târziu, adolescentii le vor implementa în relatiile lor sociale în afara si în interiorul scolilor. Când ceri socoteala profesorului, ca parinte, amenintându-l cu reclamatii, pentru programa pe care el trebuie s-o urmeze cu strictete ori fiindca l-a mustrat pe copil pentru comportamentul sau neadecvat în clasa, copilul va întelege ca si el se poate comporta la fel ca parintele în fata dascalului: prin lipsa de respect, forta, violenta. De asemenea, indiferenta unor parinti fata de actul educational, lipsa de comunicare cu profesorii, blamarea în forma continuata a celorlalti – a colegilor de clasa, a scolii pentru nereusitele si comportamentul deviant al copilului lor, toate acestea sunt premisele unui esec din care copilul va iesi greu, daca nu va fi ajutat la timp. Scoala poate îsi da silinta, dar toata silinta ei este data peste cap, de multe ori, de familie. Cazul elevului din Capitala care si-a înjunghiat profesoara nu e un indicator despre cât de nenorocit este copilul care a luat o arma cu el pentru a-si înjunghia profesorul, cum nici cazul din Petriceaua nu este un indicator despre huliganismul unor preadolescenti, ci este un indicator al mediului în care se afla si traieste un copil, un indicator ca nimeni nu a acordat atentie problemelor sale de foarte mult timp. Ele s-au agravat în prezenta tuturor, a familiei, a prietenilor, a educatorilor, a psihologului scolar care avea obligatia sa-l cunoasca mai bine, a asistentului social, a vecinilor, a politistului responsabil de sector. La început este resentimentul ca nimanui nu-i pasa de el, care apoi se transforma în depresie, iar apoi în ura. Actele de violenta din scoli sunt o problema cauzata de lipsa de atentie fata de copil, o problema de individualizare excesiva si singuratate. Iar de toate acestea, nu îl poate salva nici o camera de detentie. Ci doar implicarea celor din jur. Pentru ca un copil este în formare si sansele lui de a se schimba sunt enorme daca cei din jur îsi vor apleca atentia asupra lui. E evident faptul ca elevii-„vedeta” din Pietriceaua au un comportament demn de analizat si care necesita o atentie specializata, dar si profesoara, credem noi, necesita o aceeasi atentie, chiar daca, evaluarile psihologice au gasit-o, cica, apta pentru meseria de dascal. Cu asemenea personaje care se amuza când sunt umilite sau hartuite sexual de catre proprii elevi, afirmând, în urma difuzarii filmarii, ca „nu s-a întâmplat nimic grav”, scoala nu poate defila sub sloganul „educatie”. Ceea ce am vazut cu totii în acel videoclip, chiar foarte grav, am spune, nu se întâmpla pentru prima data, evident, – profesoara din sat pare a fi obisnuita cu asemenea „tratamente” din partea elevilor. Si nu a facut nimic pentru a schimba situatia, a preferat zâmbetul sfios-complicitar, umilinta si tacerea. Cum în aceeasi masura, a preferat tacerea si indiferenta si scoala unde activa, fiindca, la drept vorbind, ne este greu sa credem ca, într-o scoala dintr-un sat, o comunitate mica unde oamenii se cunosc între ei, directorul sau colegii nu au avut habar niciodata de atrocitatile ce se petreceau sub acel acoperis. Acest caz nu e singular, din pacate, dincolo de proiectele din pix si de vorbele goale ale unor fanfaroni politici privind educatia, scoala risca sa devina loc de distractie, nu de educatie, iar aceste atrocitati, când se vor aduna cu toate, vor declansa, daca nu le stopam, prin implicarea întregii comunitati, implozia societatii în care traim. O implozie, la fel de nociva, ca o bomba nucleara. Cristina Danilov este psiholog
