Înaintând pe câmpul de cenusa, poetul e întrebat ce ar vrea sa devina într-o alta viata. Si poetul raspunde: o „Moara de vânt”. Si asta ca sa-i poata întâlni atât pe Don Quijote, cât si pe Sancho Panza în era post atomica. În scrierile sale, indiferent daca e vorba de poezie, proza, reportaj sau piese de teatru, Stefan Mitroi are o viziune proprie asupra sfârsitul lumii si începutul unei lumi noi. De fapt, în creatiile sale, viata nu se sfârseste odata cu moartea, ci ea continua sub forma hibrida, nu lipsita de elemente pitoresti. Totusi, din când în când, umorul este eliminat din pagini si în locul lui apare imaginea unei lumi ce a alunecat în propriu-i abis, unde nu mai exista nici loc pentru râs, nici loc pentru plâns. Recentul sau volum Pisica surdomuta si alte unsprezece povestiri, aparut la ed. RAO în 2023, de pilda, se deschide cu parabola Bâlciul, scrisa într-un spirit suprarealist, unde întâmplarile, care mai de care mai picante, se rostogolesc într-un ritm ametitor, taindu-ti respiratia si biciuindu-ti fantezia, amintind prin fabulosul si umorul lor de filmele lui Kusturica, de romanul lui Bulatovic Cocosul rosu zboara spre cer, dar si de lumea lui Zaharia Stancu si cea a lui Marin Preda, privite printr-o lupa ce deformeaza realitatea, facând astfel posibila convietuirea laolalta dintre cei vii si cei raposati întru Domnul. Cadrul în care se desfasoara povestirile lui Stefan Mitroi e, în general, satul românesc. Un sat bântuit de fantasme, unde orice metamorfoza e posibila nu numai dupa, ci si înaintea sosirii circarilor si magicienilor bâlciului. Bâlciul poposeste în sat o iarna întreaga, dând totul peste cap. Întâmplarile se rostogolesc peste ulitele si casele oamenilor ca o avalansa de confetti. Din ele ies ca dintr-o uriasa palarie de clovn tot felul de întâmplari si fenomene care bântuind pe ulitele satului, ele se evapora în aer, dar nu pentru mult timp, caci indiferent daca e zi sau noapte, ele se întorc din neant, provocând iarasi dezordine în jur. Odata declansata avalansa, circul existential nu mai poate fi oprit. Totul a plecat de la faptul ca „unuia dintre circari i-a casunat sa scoata un viscol din palarie, chiar când erau gata sa plece, si n-a mai putut sa-l vâre, dupa aia, înapoi”. Dupa viscol, apar si lupii, care sfâsie caii satenilor, umplând zapada de sânge. Ramân neatinsi doar caluseii ce continua sa se învârta în lanturile lor. Povestirea lui Stefan Mitroi, dincolo de fabulosul ei, face trimite si la razboiul climatologic ce se desfasoara pe mapamond, care odata declansat are un efect de domino. Dar si la faptul ca lumea satului s-a dezagregat aproape întru totul, încrucisându-se cu mahalaua de la oras; obiceiurile si datinile s-au pervertit, s-a pervertit, probabil, si credinta, totul transformându-se într-o mascarada. Flacaii se învârt si îngheata deasupra satului, în timp ce circarii danseaza pe sârmele de rufe, printre izmenele si fetele de perna puse la uscat în bataia gerului. Amplasata pe ternul din spatele scolii, roata circului se ridica pâna la cer, apoi coboara pe pamânt si sub pamânt. Scaunele prinse în lanturi seamana cu leagane, dar si cu sicrie, în care batrânii satului urca pâna la nori, culeg în causul palmele lor câte o bucatica de cer, si se întorc în casele lor cladite sub pamânt. Nu lipsesc nici piticii cocosati a caror spinare se transforma în dealuri subterane, nu lipseste nici vaduva care naste în spatele bisericii un porc cu fata de om, porc care va ajunge sa conduca judetul. În cele din urma, „din tot ce însemnasera bâlciul si circul cotidian” în sat mai ramâne doar „durerea de gânduri a câtorva femei în vârsta” si mai ales oglinzile care deformeaza realitatea. „Treceai prin ele si din gras, te faceai slab, din frumos, urât, din pirpiriu, ditamai vlajganul! Din copil, om batrân!” Numai din om mort, satenii, în ciuda tuturor încercarilor, nu au putut sa faca, om viu, drept care, enervati de neputinta lor, au spart oglinda cu ciomegele. Zadarnic însa, caci, cel putin dupa parerea mea, oglinda prefacuta în cioburi a devenit si mai nociva. Acum în locul unei singure oglinzi, le deformau chipurile si torsaturile de caracter o mie. Oglinda era, de fapt, o hidra, ale carei capete se înmulteau pe masura ce erau retezate. Referindu-se la creatia lui Stefan Mitroi, criticul Adrian Dinu Rachieru spunea ca avem de-a face cu un prozator puternic, cu „un însingurat meditativ, sentimental, vibratil si confesiv” ale carui fraze dense au un caracter aforistic, putând fi desprinse din context si puse în capul de pagina a unor albume de profil. Iar proza sa, alcatuita din povestiri memorabile, cu iz parabolic, are harul sa reconstituie eposul unui Teleorman balcanic, putând fi citita, pe bucati, dar si în ansamblul ei, ca o încercare de refacere a unei epopei deopotriva comice si fabuloase, populata de personaje pacatoase, dar si habotnice, desprinse dintr-un bâlci al desertaciunilor, în care se amesteca viata de aici cu cea de dincolo. Sau, poate, invers. Acelasi univers ce-ti face complice cu ochiul, surâzând pe sub mustati îl descoperim si în admirabilul volum de versuri, Memoria fumului, cu grafica semnata de Stefan Câltia, aparut zilele acestea la Editura Junimea, în colectia Cantos, gratie doamnei Simona Modreanu, careia, probabil, i-a placut atât de mult cartea lui Stefan Mitroi ca s-a grabit s-o scoata pentru Gaudeamus, unde a avut loc si o lansare. În Pisica surdomuta, am vazut cum arata satul lui Stefan Mitroi cazut prada magiei circarilor ce au poposit la marginea lui. În Memoria fumului, putem vedea cum arata un sfânt locas, în viziunea aceluiasi autor: „Oricât de adânc/ ai îngropa o biserica/ în pamânt/ iese primavara/ la suprafata./ Vezi ochii mari/ ai sfintilor/ aparând din tarâna/ apoi sfintii întregi/ iesind la lumina./ Tot asa îngerii/ carora le încoltesc mai întâi aripile./ Cu ele se si ridica/ biserica de la pamânt/ atunci când a crescut toata./ O vezi plutind zile în sir/ pe deasupra satelor/ iar la urma de tot/ o zaresti coborând/ la marginea unui drum./ Ca sa se poata întoarce acasa/ oamenii ce au venit sa ia/ firimituri de înviere în pumni.” În închipuirea sa, biserica rasarita din pamânt pluteste clatinându-si cupolele stralucitoare si clopotele tacute peste luciul apelor, oglindindu-se în adâncul lor, unde icoanele si sfintii, cu ochi mari si aureolele transformate în curcubeie, se intersecteaza amestecându-se cu magicienii circului ambulant, dar si cu satenii ce fac acrobatii pe ulitele satului. Lumea poeziei lui Stefan Mitroi, prin fabulosul ei si prin naivitatea (a se citi puritatea) imaginilor aminteste nu numai de pictura naiva, de Bulatovic, ci si de Marin Sorescu. Dar nu de un Marin Sorescu, cel de La Lilieci, ci de un Marin Sorescu cel din Moartea ceasului, si Tineretea lui Don Quijote. Jocul de lumini si umbre al lui Stefan Mitroi e deopotriva ironic, hazos si tandru, sfidând legile fizice, nu însa si pe cele metafizice. Lumea sa e lumea ramasitelor unor trairi si gesturi. Cum se întâmpla, de altfel, în povestirea Armaghedon, în care metaforele si imaginile se încarca în interior cu un dublu înteles. Sfârsitul lumii începe crescendo. Ca un tangou mut. Razboiul arunca lumea în aer, cufundând-o într-o tacere îngrozitoare, „întocmai ca înauntrul unui mormânt”. Tacerea e fierbinte ca o lava, topind tot ce întâlneste în cale. Timpul se dilata. Secundele cresc, plutind ca niste imense sfere de foc. Minutele par nesfârsite. Iar orele, probabil ca orele au parasit deja spatiul existent, navigând spre un tarâm în care orice clipa e eterna. Golit de fiinte si lucruri, pamântul se transforma într-un loc unde urletul devine atotstapânitor. „Niciodata nu existasera pe pamânt vremuri mai bune de urlat”, spune Stefan Mitroi. Puteai sa urli „de durere, de revolta, de frica” si, poate, de placerea de-a urla. Pe pamânt însa nu se auzea nici un urlet. Din simplul motiv ca „nu mai avea cine sa urle”. Si asta fiind ca „totul se transformase în cenusa”. Iar cenusa îsi sugrumase înlauntrul sau urletul. Îl înabusise în somn. Astfel ca tacerea deveni si mai apasatoare. Aripile unei mori imense trecusera peste casele oamenilor, peste munti, lacuri, drumuri, paduri, orase si sate, tari si continente, macinând capetele si oasele oamenilor, macinându-le si umbrele, si prefacând tot universul într-o pulbere cenusie. De fapt nu într-o pulbere, ci în faina, cum spune autorul, trimitându-te cu gândul si la faina de viermi si gândaci, ce se gaseste astazi pe rafturile supermarketurilor Uniunii Europene, dar si la cenusa radioactiva spulberata de vântul ce va bate pe strazile pustii ale oraselor si ale marilor metropole, mânând praful de pe un continent pe altul. „Faina de oameni! Faina de copaci! Faina de pasari! Nu mai puteai sa stii care e una si care e alta, caci acum toate erau amestecate. Asa cum era amestecata si cenusa glasurilor ce apucasera sa urle. Cum sa ghicesti care era al mamelor, care al copiilor, care al mortilor? Da, tipasera si mortii – precizeaza autorul –, fiindu-le cu neputinta sa creada ca sunt nevoiti de-a mai muri odata.” Din cenusa tuturor glasurilor crescuse linistea, facându-si salas înlauntrul imensului mormânt în care se metamorfozase lumea. „Totul începuse cu o simpla apasare de buton... Asa a început razboiul atomic. Mai simplu decât atât nici ca se putea!” Supravietuitorii Armaghedonului sunt nevoiti sa asiste la propria lor descompunere, vreme de patruzeci de milioane de secole, când se atinge perioada primei înjumatatiri a toriului: „ramâi viu tot timpul în care ai de murit. Nu ai cum sa nu vezi cum te descompui. Sa nu simti cum îti putrezeste sufletul îngropat «în linistea fara de sfârsit», devorat încetul cu încetul de «viermii de liniste atomica» ai lui Lucifer, cufundat în mormântul din care va renaste primul cântec de pasare al noii lumi.” Înaintând pe câmpul de cenusa, poetul e întrebat ce ar vrea sa devina într-o alta viata. Si poetul raspunde: o „Moara de vânt”. Si asta ca sa-i poata întâlni atât pe Don Quijote, cât si pe Sancho Panza în era post atomica. Nichita Danilov este scriitor si publicist
