Concluzia programului transcendentalist este ca, în ultima instanta, civilizatia si, implicit, modernitatea (individului/ comunitatii) trebuie sa-si asume responsabilitatea pentru ruperea omului de arhetip si împingerea lui spre un prizonierat al materialitatii (perisabilitatii). Ar trebui sa stabilim deocamdata, împreuna, ce este transcendentalismul si ce si-a dorit Thoreau prin curajosul lui experiment de lânga lacul Walden. As constata, înainte de orice, ca instrumentul analitic prin excelenta al transcendentalismului este explicatia revelatoare. De aceea, discursul transcendentalistilor se organizeaza adesea dupa rigorile disciplinelor exacte, iesind din zona inefabilului artistic. Literatura scriitorilor aflati sub maieutica emersoniana se suprapune, în buna masura, cu filosofia, spijinindu-se pe strictetea textualitatii aride, cu mesaj fix, imuabil. Orice derogare de la acest principiu ar pune în pericol specificitatea curentului - orientat catre elucidarea misterului ontologic si nu catre adâncirea lui. Ambiguitatea experimentului transcendentalist poate fi, cel mult, una de constructie, dar nu va fi niciodata una de proiect. Faptul deriva din intentia preliminara a intelectualilor strânsi în jurul lui Emerson, care a fost mereu foarte precisa: realizarea unei fenomenologii universale a situarii individului în timp si spatiu. Prin urmare, viziunea lor ramâne una plana, unde cauzalitatile se leaga dupa modelul „desenului din covor”, imaginea proiectului fiind vizibila din avion, asemenea unui contur simbolic precolumbian. Liderul miscarii a dat tonul, coplesitor, acestui pattern de gândire. Eseul sau Nature/ Natura demonstreaza prioritatea explicatiei stiintifice în interiorul transcendentalismului, precum si o preferinta pentru disciplinele stricte. Chiar definitia esentiala a incursiunii cognitive transcendentale se bazeaza pe o ecuatie simpla: „Filosofic vorbind, universul se compune din Natura si Suflet”. Daca Natura implica tot ceea ce este creat atemporal si extrapersonal, iar sufletul indica eul (sinele) si ceea ce se creeaza prin el ori de catre el - în speta Societatea propriu-zisa -, înseamna ca Universul consta din Natura si Societate, adica din „extrapersonal” si „personal”. Dichotomiile de mai sus indica, de fapt, premisa exercitiului transcendentalist. Revenirea la arhetip, refacerea unitatii primare sunt aspiratiile ideologiei care, în plan material, acopera o miscare de întoarcere la esente, de asumare a Naturii si a „dezgolirii” de Sine (Societate). Cu alte cuvinte, transcendentalismul sugereaza disiparea personalului si integrarea în impersonal. Astfel, daca Univers â Natura + Societate si Transcendentalism â Impersonal + Personal atunci (datorita conditiilor de mai sus), Transcendentalism â Univers, i.e. accesul la cunoasterea totala. Fara îndoiala ca aceasta „egalitate” nu este straina de panteismul transcendentalist. Miscarea cognitiva trebuie sa tinda spre absolut, asumându-si universalul si implicatiile sale metafizice. Totusi, în termeni simpli, ideologia focalizeaza necesitatea scoaterii individului din mecanismul alienarii si despiritualizarii, pe care si l-a creat singur, izolându-se de Natura (Non-Eu) si ajungând sa depinda de artificialitatea Societatii (Sine). Iesirea persoanei din limitarea socio-economica si intrarea în impersonalitate ilustreaza scopul imediat al transcendentalismului. Conditia restabilirii comunicarii între Eu si Non-Eu se leaga de posibilitatea celui dintâi de a se vedea proiectat în infinitatea celui din urma si, implicit, de a accepta unitatea si perfectiunea Naturii. Concluzia programului transcendentalist este ca, în ultima instanta, civilizatia si, implicit, modernitatea (individului/ comunitatii) trebuie sa-si asume responsabilitatea pentru ruperea omului de arhetip si împingerea lui spre un prizonierat al materialitatii (perisabilitatii). În buna traditie romantica europeana, gruparea emersoniana considera statutul si societatea instrumente ale alienarii si dezumanizarii, transcendentalismul devenind deci o depasire a limitarilor induse de catre acestea. Fiinta primara pare anihilata în interiorul relatiilor sociale si economice stabilite de sistem. Ironic, la întrunirile grupului, transcendentalistii idealizau individul rudimentar, netrecut prin modificarile alienante ale civilizatiei. Emerson sustinea ca „salbaticii” si „copii” sunt entitati „transcendentale”, întrucât spiritualitatea lor „prototipica” nu a avut cum si când sa fie pervertita de catre societatea moderna. Omul primar, esentializat reprezinta fiinta autentica, pentru care transcenderea devine doar o problema de atitudine. Ca si Thoreau mai târziu, Emerson crede ca ipostaza sociala a persoanei duce la crearea unei supra-constiinte ale carei legi corup adevarul primordial. Suntem obligati sa sesizam, în poetica transcendentalista, refuzul fenomenologic manifest al civilizatiei care - în acel moment istoric - începea deja sa înfloreasca, determinând alienarea spirituala, în America. (Va urma) Codrin Liviu Cutitaru este profesor universitar doctor la Facultatea de Litere din cadrul Universitatii „Alexandru Ioan Cuza” din Iasi
