Oare când vom întelege ca un critic nu e nici mamuca, nici tatucul care sa-ti oblojeasca ranile la nevoie. Spiritul critic se întrupeaza greu într-un climat literar care nu are nimic sfânt în el. De aceea, când apare trebuie sa-l protejam. Caci el traieste, vorbesc de persoana criticului literar, într-o singuratate mult mai mare decât poetul sau scriitorul despre care îsi exprima opiniile. Nimic mai simplu si nimic mai greu decât sa faci bilantul unui an literar ce se apropie de sfârsit. Te uiti în calendar, bifezi evenimentele (de obicei sunt multe si care mai de care mai importante), te uiti la aparitiile editoriale (o întreaga avalansa de carti de poezie, de proza, de eseistica, de teatru, de istorie literara, de memorialistica, de filosofie se revarsa în memoria ta, gata-gata parca sa te striveasca sub greutatea ei ca pe o insecta), consulti lista de premii (si aici cifrele par impresionante, sunt premii nationale, internationale, premiile asociatiilor, premiile fundatiilor etc., etc.), nu neglijezi nici aniversarile, macar cele rotunde, nici festivalurile aflate în top si sub top, si dupa acest exercitiu tactic, daca dai dovada de o orisicare orientare în timp si spatiu, în sensul ca bifezi cât de cât corect evenimentele, autorii, cartile aparute, editurile, facând un slalom printre diverse tabere si grupuri literare, executând, desigur, si câteva piruete stilistice în aer, facând usoare plecaciuni, în stânga, în dreapta, în fata si în spate, dar si ciupind ici-colo pe câte o carte sau pe câte un autor care nu-ti poate face mare rau, începi sa scrii articolul, îti exprimi punctul de vedere despre pulsul vietii literare, cu observatii cât mai pertinente, dar nu spuse în raspar, ci folosind un ton adecvat, neutru, usor alunecos, punctat cu mici ironii, pentru a nu-ti pierde doza de credibilitate dobândita cu greu printre confrati, si dupa aceasta bucla de rigoare, necesara oricarei iesiri pe scena, tragi la sfârsit concluziile de rigoare, care, în mare, trebuie sa fie pozitive. Nu e recomandabil ca bilantul sa fie facut prezentând partea goala a paharului. Nu, asa ceva e exclus. Chiar si un critic literar de renume se fereste sa intre într-o astfel de capcana. Bilanturile literare stârnesc multe controverse, nasc adversitati, creeaza nedreptati si, bineînteles, dau nastere la multe, multe vendete si frustrari. La vremea bilanturilor, lumea literara arata ca un câmp de lupta, presarat de morti si de raniti, peste care fâlfâie reviste si ziare, mai nou, fâlfâie si linkurile continând texte, imagini, filmulete animate, steaguri gaurite, scaldate din când în când de câte un foc triumfator de artificii. Nu poti sa înaintezi pe un astfel de câmp fara riscul sa-ti dai foc singur la valiza, nu atât din pricina sarjelor ce spinteca aerul, ci, paradoxal, din pricina petardelor stilistice multicolore. Oricât de precaut ai fi, tot ai sa omiti vreun nume sau ai sa umfli prea mult altul, astfel ca în cele din urma nu vei scapa nevatamat. Nu-i usor sa fii critic literar si sa-ti pastrezi verticalitatea în momentul bilanturilor literare. Toti te trag de mâneca, toti vor sa vorbesti despre opera lor. Nici daca adopti tactica lui Ioan Holban, care foloseste un ton pozitiv despre mai toata lumea, tot se va gasi cineva care sa-ti caute nod în papura. Deseori ma gândesc cu groaza: ce face un critic literar în astfel de momente? Daca vrea sa fie obiectiv sau macar sa creeze impresia de obiectivitate, un critic literar ar trebui sa apeleze la statistica. Multi traiesc cu impresia ca, operând cu cifrele, statistica e la fel de exacta ca si matematica. Nimic mai fals. Statistica n-a fost si nici nu va fi vreodata stiinta obiectiva. Ea tine mai mult de fictiune, de sofistica, decât de stiinta. Statistica e, daca vreti, mai mult metafora si poezie decât demonstratie. Cu statistica poti demonstra orice. Ca albu-i negru, ca negru-i alb, totul tine de prestidigitatiune, de un fel de magie mai degraba neagra, decât alba. Caci, din orice unghi am privi-o, statistica înseamna manipulare. Si atunci cum poti judeca un fenomen literar amplu, facând un bilant, prin intermediul statisticii? Nimic mai sec si nimic mai fals. Si asta deoarece în literatura nu primeaza cantitatea, ci calitatea actului creator. Nu putem judeca o carte nici dupa tiraj, nici dupa numarul exemplarelor vândute, nici dupa numarul de pagini scrise. Aici, statistica nu mai e revelatoare, ci, as spune – gândindu-ma la avalansa de maculatura care invadeaza ora de ora si clipa de clipa, piata literara, drept urmare a facilitatii scrierii datorata atât retelelor de socializare, cât si a laptopurilor si a telefoanelor ultraperformante, mai recent si aparitiei pe firmament a Inteligentei Artificiale –, dimpotriva. Statistica mai mult ascunde adevarul decât îl scoate la suprafata, indiferent de ce natura e acest adevar, politic, economic, social militar sau cultural. Din fericire, cel putin deocamdata, contrar predictiilor marxiste, calitatea nu poate suplini calitatea. De aceea azi, dincolo de orice statistica, rolul criticului ar trebui sa devina esential în cernerea valorilor. Dar si aici, daca urmarim cu atentie articolele care se scriu în revistele literare, vom observa un fenomen îngrijorator. Azi multi dintre criticii nostri – exista, desigur, si exceptii – care au practicat un timp cu onestitate cronica de întâmpinare, în loc sa continue sa stea pe metereze veghind asupra câmpului literar asaltat din toate partile de tot felul de veleitari, deschid din propria initiativa larg portile, lasând cetatea la dispozitia celor nechemati; în timp ce altii, dupa cum afirma într-un numar înca proaspat al României literare, criticul Nicolae Manolescu, se retrag într-un turn de fildes academic foarte confortabil, scriind teze de doctorat si studii de specialitate destinate unui cerc restrâns de initiati. În afara de aceasta, asistam înca la un fenomen si mai îngrijorator. Si anume, asistam la o aliniere extrem de periculoasa. Unii dintre criticii nostri activi apartinând diferitelor grupari literare tind sa judece opera unor scriitori, mai tineri sau mai putin tineri, nu în functie de valoare, ci în functie de alinierea lor politica. Astazi, din pacate, aceasta aliniere fata de asa-numita politica corecta a devenit mult mai nociva decât era cenzura în perioada comunista. Atunci mai existau portite de scapare. Astazi aceste portite aproape ca au disparut. E suficient sa ti se puna o eticheta, si devii un scriitor marginal. Astazi, atât avalansa de scrieri mediocre, cât si conul de umbra al celor nealiniati tind sa se amestece între ele, transformându-se nu în purgatorii, ci în adevarate infernuri literare. Odata intrat acolo, vei fi exclus atât de la premii, cât si de la bilanturi literare. Astazi conul de umbra al celor nealiniati tinde sa se transforme într-un infern al literaturii. Caci, odata nimerit acolo, trebuie sa-ti lasi afara orice speranta, ca ti se va face vreodata dreptate în viitor. Ma îndoiesc ca generatiile care vor veni dupa noi vor avea timp pentru revizuiri. Apoi azi, mai exista si scriitori, si critici care fac sluj la curtea altor scriitori. Nici boierii oplositi pe la curtea vreunui domnitor fanariot din Tarile Române nu faceau atâtea temenele câte se fac acum. De ce o fac, nu stiu. Din servilism, din dorinta de a sta în prejma unei glorii literare umflate tocmai din pricina unor astfel de prestatii, din alte motive mai mult sau mai putin obscure? Încerc sa înteleg, dar nu reusesc. Un astfel de fenomen nu a existat în perioada anilor saizeci, saptezeci sau optzeci. Atunci, criticii aveau suficient discernamânt ca sa-i atraga atentia unui scriitor, indiferent daca îl chema Nichita Stanescu, Marin Sorescu, Ion Gheorghe, Ioan Alexandru, Marin Preda, Fanus Neagu, Gheorghe Balaita, Nicolae Breban sau, de ce nu?, Eugen Barbu, asupra partilor vulnerabile ale creatiei lor. Astazi, în grupurile literare, asa ceva nu se întâmpla, astfel ca alaturi de asaltul mediocritatii, gonflarea valorilor a devenit o practica curenta, ce submineaza si mai mult credibilitatea scriitorului român si credibilitatea actului critic, atât în rândul din ce în ce mai restrâns al publicului, cât si în cadrul breslei. În acest sens, peisajul românesc e unic. Nu cred ca exista undeva vreun fenomen similar pe mapamond. Oare când vom întelege ca un critic nu e nici mamuca, nici tatucul care sa-ti oblojeasca ranile la nevoie. Spiritul critic se întrupeaza greu într-un climat literar care nu are nimic sfânt în el. De aceea, când apare trebuie sa-l protejam. Caci el traieste, vorbesc de persoana criticului literar, într-o singuratate mult mai mare decât poetul sau scriitorul despre care îsi exprima opiniile. Criticul de vocatie trebuie sa se apropie de tine la început de drum, apoi sa se retraga si sa urmareasca de la distanta evolutia ta. E mai bine sa greseasca în privinta scrierilor tale, decât sa falsifice valorile. Prin urmare, legat de statistica si bilanturile literare: anul acesta au aparut carti memorabile, si de poezie, si de proza, si de memorialistica, si de eseistica. În aceasta privinta, în ciuda opiniilor mele de mai sus, nu încape nici o îndoiala. Dar nu asupra lor m-as opri. Ci m-as opri asupra acelor carti eveniment, trecute cu vederea atât de cititori, cât si de exegeti, care au rasturnat, dupa un timp istoriile si geografiile literare. M-as opri aici la autori precum Walt Whitman, din a carui volum Fire de iarba, editat în 1855, s-au vândut abia câteva exemplare, pentru ca dupa un deceniu sa devina un simbol al Americii. Ma gândesc apoi la poezia lui Emily Dickinson, a carei opera poetica a aparut postum. Ma gândesc apoi si la Kafka, dar si la Elias Canetti, a carui capodopera, romanul Orbirea, scris la vârsta de 26 de ani, si publicat în 1935, ignorat timp de mai bine de un sfert de secol de public si de critica literara, pentru ca în cele din urma sa fie încununat, în 1981, cu premiul Nobel. Ma gândesc si la capodopera lui Bulgakov, Maestrul si Margareta, care, din motive de ordin politic, si-a ars manuscrisul, rescriindu-l atunci când, pe patul de suferinta, aproape orb, si-a presimtit sfârsitul, a avut o soarta si mai tragica decât Orbirea lui Canetti. Ma gândesc si la Istoria ieroglifica a lui Cantemir, si la Tiganiada lui Budai-Deleanu... Oare în toata avalansa literara a anului în curs exista pe undeva o astfel de carte? În ce ma priveste, anul literar 2023 a fost unul fast. Am ramas pe baricade. Nichita Danilov este scriitor si publicist
