„De data asta diavolul a actionat cu perfidie, trimitându-mi acea motivatie de care m-am agatat – mi-a marturisit Paleologu. De ce-mi venise tocmai atunci în minte numele lui Alexandr Soljenitîn nu pot sa-mi dau seama nici acum. Cineva parca îmi soptea la ureche: «Pai vezi, si Soljenitîn, pai vezi, si Soljenitîn...» Ei, bine, draga poete, faptul acesta nu pot sa mi-l iert. De ce am cautat sa ma spal pe mâini, apelând tocmai la acest exemplu?!” „Nu-ti pune semnatura alaturi de Satana, nici atunci când acesta este de acord cu tine, caci nu stii ce-ti pregateste necuratul!” Am citat cu aproximatiile de rigoare din parintele Steinhardt. Vorba aceasta mi-a reaminti-o, un alt parinte, Eugen Barz, care slujeste la o parohie româneasca de pe lânga Madrid. Acum, în perioada sarbatorilor, ispitele sunt mari. Nici nu stii cine îti apare în cale si nici ce târg îti propune. Diavolul ca nimeni altul, apelând la intrigi si linguseli, stie sa-ti intre pe sub piele. Si odata intrat acolo, greu mai poti scapa de el. Cuvintele parintelui Steinhardt mi-au adus aminte de o conversatie pe care am purta-o, pe la sfârsitul anilor 90 cu Alexandru Paleologu, în Sala Pasilor pierduti. Regretatul senator mi-a povestit, printre altele, despre modul cum a fost racolat de Securitate. N-a fost o marturisire, ci o adevarata spovedanie, desprinsa parca din Demonii lui Dostoievski. Cadrul în care s-a desfasura spovedania lui Paleologu mi s-a parut extrem de potrivit unei astfel de conversatii. Frescele ce împodobeau peretii aveau menirea sa scoata din contingent discutia ce atingea pe-alocuri demonicul si inefabilul. Vocea graseiata a profesorului, precum si gesturile sale, pluteau ca un fum încolacindu-se peste imensele picturi murale, cu personaje si vietati stranii, conferind dialogului un suflu hieratic, sacerdotal. Cel putin acesta e sentimentul pe care l-am avut ascultându-l. E posibil sa ma fi înselat. Îl cunoscusem înca de pe la începutul anilor optzeci. Era mereu prezent la restaurantul Uniunii Scriitorilor din Bucuresti. Venea seara si se aseza, de obicei, la masa lui Virgil Mazilescu, unde se adunau majoritatea optzecistilor nonconformisti. Era de-o eleganta si de un bun simt cuceritor. Acorda atentie fiecarui mesean, chiar si necunoscutilor veniti din provincie. Mai târziu, când a aparut zvonul legat de delatiunea sa, m-am gândit ca poate prezenta lui pe terasa si în cârciuma Uniunii nu era întâmplatoare. Poate ca distinsul senator, care nu avea atunci nici o functie si nici nu era angajat la vreo institutie, se afla în misiune. Alexandru Paleologu nu te tragea însa de limba. Participa la conversatie, fara sa trezeasca nici un fel de suspiciuni. De altfel, cine l-ar fi putut suspecta atunci pe un astfel de personaj care facuse puscarie politica si ura comunismul ca ar fi semnat pactul de colaborare cu Diavolul si ar fi scris rapoarte despre tot ce se petrecea în jurul lui. Nu, nimanui nu i-a trecut prin minte un astfel de gând. Sunt, totusi, curios daca în perioada anilor optzeci securitatea mai apela la serviciile sale si daca senatorul le dadea curs. Opiniile sale despre regimul Ceausescu erau cât se poate de transante. Ele erau rostite fara emfaza, cu noblete si o nota de firesc ce impresiona auditorul. Menirea lor era mai degraba sa puna lucrurile la punct decât sa provoace pe interlocutori. Dar iata ce mi-a povestit regretatul senator în Sala Pasilor pierduti despre modul cum a actionat securitatea atunci când l-a racolat în închisoare în perioada anilor 50: „Eram la o colonie de munca. Ne-au trimis sa executam o lucrare la un terasament, în apropiere de locuintele construite pentru gardieni. În timp ce lucram, deodata au razbatut pe o fereastra deschisa câteva masuri dintr-un menuet de Mozart. Muzica s-a auzit doar câteva clipe, dar ele mi s-au sedimentat definitiv în memorie. În momentele de cumpana, muzica aceasta rasuna în sufletul meu, umplându-ma de speranta si lumina. Tot atunci mi s-a deschis în fata si perspectiva unui peisaj ce parca avea legatura cu transcendentalul. Stateam cu fata spre bratul Dunarii, se putea vedea la o distanta oarecare stuful, zona lacustra. O lumina cruda, extrem de violenta, umbre precis conturate, miscatoare în acelasi timp te învaluiau din toate partile, creându-ti senzatia stranie ca Dumnezeu se afla undeva în preajma ta si ca, în semn de consolare, te bate discret pe umar... Diavolul însa si el se afla pe-aproape. Paleologu a întâlnit diavolul în anii fericiti ai tineretii sale, când ducea „o existenta lipsita de griji”, iar trupul îi „deborda de viata”. Diavolul i-a aparut sub forma unei vampe, dar si în chip de tânar frumos si elegant, deposedat de substanta sa launtrica, ce conversa în salon cu o lejeritate neverosimila, tânar pe care, vazându-l, scriitorul „a simtit fiori reci brazdându-i sira spinarii”. Atunci întrebarea pe care si-o pus-o în sinea sa Alexandru Paleologu a fost: „Personajul mi se pare foarte cunoscut, oare unde l-am mai întâlnit?” De fapt, nu-l întâlnise nicaieri. Impresia de deja-vu se datora unor reminiscente culturale. Lejeritatea cu care vorbea tânarul, gesturile pe care le facea, îi aduceau aminte de personajul Hlestacov din Revizorul lui Gogol, dar si de tânarul pictor Ceartkov din povestirea Portretul al aceluiasi autor. „Nu cumva acesta sunt eu?” s-a întrebat atunci Paleologu. Nu, nu era el, era diavolul ce-i aparuse-n cale. Era ispita. „Nu stiu de ce – mi-a spus autorul Bunului simt ca paradox – unii folosesc expresia inteligenta diabolica, asta nu exista, e doar o aparenta. Inteligenta tine de esenta. Pentru diavol întâlnirile cu adevarul sau cu esenta sunt fatale. Necuratul prinde consistenta doar într-un cadru înconjurat de fals si de minciuna. Odata rostit adevarul, diavolul dispare. Un sofist dotat cu verb – si-a continuat ideea Paleologu – poate sa para inteligent, dar el poate sa fie însusi necuratul.” Chiar daca diavolul a încercat sa-l seduca pe scriitor în anii tineretii, el i s-a relevat abia la maturitate, în perioada de detentie, când „experienta din penitenciar” ajunsese într-o faza critica. „L-am vazut mai întâi, si-a continuat relatarea domnul Alexandru Paleologu, în imaginea cretina si bestiala a gardienilor.” Acestia erau însa diavoli de rang inferior, a caror prezenta îi devenise familiara. La 40 de ani, câti avea atunci când a ajuns la Jilava, închisoarea i s-a parut scriitorului mult mai suportabila decât armata, unde traise „într-un mediu luxos”, ducând o viata extravaganta, fapt care-i amintea de niste scene cu junkeri descrisi în paginile romanelor lui Lev Tolstoi. Adevarata întâlnire cu diavolul s-a petrecut la un rechizitoriu de rutina. Diavolul i s-a înfatisat sub forma unui ofiter de securitate îmbracat în civil, extrem binevoitor, care, dupa doua ore de amabilitati, i-a facut o propunere neasteptata. Sa devina delator. Scriitorul s-a uitat la el, a zâmbit cu blândete fumându-si linistit tigara oferita de tortionar. Iar la sfârsit, strivind mucul în scrumiera, a zis nu. Refuzul acesta nu a fost spus razant, brutal, ci rostit cu precautie, învaluit într-un nor de fraze elegante desprinse din salon. „Parca nu vorbeam eu, ci altcineva din mine, tânarul Hlestakov. Nu voiam sa supar ofiterul. Fusese extrem de politicos cu mine, i-am raspuns cu aceeasi politete... De ce, nu stiu... Poate ca intrasem, fara sa-mi dau seama, în jocul lui. Poate ca-l ispiteam, la rândul meu, determinându-l sa fie din ce în ce mai insistent... Apoi lejeritatea mea s-a tranformat în încapatânare. Am devenit deodata ferm. Mi-am aparat pozitia cu demnitate, fara sa renunt însa la eleganta exprimarii. si aceasta l-a enervat pe ofiter... Brusc, el si-a pierdut rabdarea.” Ascultându-i vorbirea eleganta, graseiata, cu fraze frumos rotunjite din condei, ofiterul si-a iesit din minti, cârpindu-i doua palme peste fata. „Ei bine, mi-a spus Paleologu, palmele acestea m-au salvat. Dupa ce le-am primit, m-am simtit ca si cum as fi trecut prin Purgatoriu. Eram cu sufletul curat. Hlestakovul ce dadea vesel din coada înlauntru meu, jubilând la fiecare fraza, îsi luase talpasita, îndreptându-si pasii spre un alt cotlon... Mai târziu, mi-am dat seama ca acesta a fost doar un preambul si ca adevarata încercare o sa vina mai târziu. Si asa s-a întâmplat...” Dupa doi ani scursi în închisoare, Diavolul a reaparut. Paleologu se afla la penitenciarul din Botosani. Detentia, din câte mi-a marturist, nu era chiar dintre cele mai dure. De altfel, scriitorul se obisnuise cu conditiile din închisoare. Într-o zi, probabil, mai spre înserat, a fost chemat din nou în camera de ancheta. Inchizitorul lui s-a dovedit a fi un tânar foarte bine educat, cu purtari aristocratice. A avut atuncea loc (dupa cum scriitorul si-a dat seama mai târziu) o întâlnire a unui Hlestakov, aflat în asteptate, cu un alt Hlestakov, ales parca anume pentru a face fata unei conversatii elevate. Cei doi Hlestakovi au stat de vorba pe îndelete despre foarte multe lucruri si s-au înteles perfect. Spre finalul întâlnirii, tânarul ofiter de securitate i-a facut scriitorului oferta banuita. Paleologu l-a privit surâzând cu ironie, astfel ca ofiterul a simtit nevoia sa adauge: „Oferta mea e mai degraba formala si chiar daca o veti refuza – vorbeau respectuos unul cu celalalt, folosind pronumele de politete –, cum cred ca veti face, va garantez ca nu veti suporta nici un fel de consecinte... Vom ramâne în aceleasi relatii amiabile, iar tratamentul din închisoare nu se va înaspri...” Si atunci neclintitul Paleologu a tresarit. „În fond ce-ar fi sa accept colaborarea?” si-a spus el. Si imediat a gasit si o motivatie: „Dar chiar si Soljenitîn semnase un pact cu KGB-ul si doar faptul ca s-a îmbolnavit de cancer si a fost purtat dintr-un lagar în altul l-a salvat. Daca Soljenitîn a facut-o, eu de ce n-as face-o. Experienta e destul de interesanta... În fond, e vorba de psihologie, nu?!” Si a semnat. „De data asta diavolul a actionat cu perfidie, trimitându-mi acea motivatie de care m-am agatat – mi-a marturisit Paleologu. De ce-mi venise tocmai atunci în minte numele lui Alexandr Soljenitîn nu pot sa-mi dau seama nici acum. Cineva parca îmi soptea la ureche: «Pai vezi, si Soljenitîn, pai vezi, si Soljenitîn...» Ei, bine, draga poete, faptul acesta nu pot sa mi-l iert. De ce am cautat sa ma spal pe mâini, apelând tocmai la acest exemplu?! Nu, gândul acesta a fost de-a dreptul diabolic! Iata cu ce mijloace subtile lucreaza necuratul! Usor, usor, cazi în plasa sa si nu mai ai scapare.” Nichita Danilov este scriitor si publicist
