Va fi un an plin de riscuri si provocari majore, dar daca ar fi sa facem o lista scurta aceasta ar trebui sa includa situatia exploziva din Orientul Mijlociu, alegerile din Taiwan si Statele Unite si soarta razboiului din Ucraina, ca posibile puncte de cotitura în procesul de dezagregare a actualei ordini mondiale. Când i s-a cerut, în 2020, sa faca previziuni privind felul în care va arata lumea dupa pandemie, scriitorul francez Michel Houellebecq, cel care a devenit celebru prin volumul în care imagina o dominatie musulmana în Franta, a spus, destul de corect, ca „va fi la fel, doar ca putin mai rau”. Nu trebuie sa fii ghicitor pentru a prevedea ca acelasi lucru va fi valabil si pentru anul în care tocmai am intrat. Cu precizarea ca ar fi totusi prudent sa renuntam la „putin”. Anul 2024 începe pe fondul celui precedent, care a fost marcat de cea mai mare recrudescenta a conflictelor armate pe plan mondial din 1945 încoace. Evident, cu razboiul din Ucraina si cel din Gaza, cu o potentiala extindere în întreaga regiune, în prim plan. În afara de asta exista o lunga lista de alte provocari. Una intens discutata în ultima vreme este impactul Inteligentei Artificiale: disparitia a numeroase locuri de munca, amplificarea dezinformarii, dar si a capacitatii guvernelor, inclusiv a celor din tarile democratice, de a controla si cenzura discursul public, asa cum s-a întâmplat în timpul pandemiei. O alta tine de problematicile politici climatice care nu doar ca au un serios impact economic din cauza costurilor explodate cu energia, ci si au dus la o dependenta majora a Occidentului de China care controleaza, în proportie de peste 70-, productia de metale rare. China, dupa ce a impus limite la export pentru galiu si germaniu, a anuntat la sfârsitul anului trecut interzicerea exportului tehnologiilor de procesare a metalelor rare în care este lider nedisputat. Pozitie care a permis companiei chineze BYD, beneficiara si a unor subventii de stat, sa devanseze Tesla, devenind principalul producator mondial de vehicule electrice. Între timp, la Washington au aparut îngrijorari în privinta vulnerabilitatilor americane în competitia geostrategica din zona Oceanului Arctic unde exista dominatia masiva a Rusiei care opereaza peste 50 de spargatoare de gheata, aproape jumatate din toate spargatoarele de gheata din lume. În plus, în 2021, China s-a autoproclamat „stat arctic proxim”, desi nu are niciun teritoriu arctic suveran. Oceanul Arctic, devenit între timp mult mai navigabil, nu doar ca detine imense resurse naturale, aproximativ 30- din rezervele de gaze naturale nedescoperite din lume, dar a capatat si o valoare strategica considerabila pentru ca deschide o ruta de navigatie mult mai scurta decât cele traditionale pentru schimburile comerciale cu Europa. Dar 2024 este si un an cu zeci de alegeri, de diferite feluri, pe mapamond. Vor fi competitii prezidentiale în Taiwan, Indonezia si Statele Unite si alegeri generale în India si Coreea de Sud, daca ar fi sa le mentionam pe cele mai importante, cu impact semnificativ în Asia nu doar pe plan intern, ci si în ceea ce priveste posibilele reconfigurari ale aliantelor globale. Nu trebuie sa uitam si Europa unde, de pilda, la alegerile pentru Parlamentul European, se asteapta o crestere semnificativa a influentei partidelor anti-establishment, care contesta vehement agenda celor traditionale pe teme ca migratia si politicile climatice, o tendinta deja evidentiata la ultimele alegeri din Olanda. Unele dintre ele nu sunt chiar alegeri în adevaratul sens al cuvântului, precum cele prezidentiale din Rusia unde Vladimir Putin se apropie de Stalin în privinta anilor de prezenta în fruntea statului. Chiar si în Statele Unite sunt destule voci care spun ca încercarile de a-l exclude prin justitie sau administrativ pe Donald Trump de pe buletinele de vot nu numai ca pun în discutie principii de baza ale democratiei, dar, asa cum avertiza David Axelrod, unul dintre cei mai influenti strategi democrati, „risca sa rupa literalmente tara în doua”. Daca ar fi însa sa facem un clasament cu siguranta cele mai importante confruntari electorale, cu un masiv impact global, vor avea loc la începutul acestui an, peste doar câteva zile, în Taiwan, si în noiembrie în Statele Unite. Vom avea un prim moment critic chiar în debutul acestui an. „China încearca sa influenteze alegerile din Taiwan din ceruri si online”, scrie The Sunday Times. Cu trimitere la baloanele chinezesti trimise deasupra bazelor militare taiwaneze (care amintesc de baloanele „meteorologice” despre care Beijingul a spus ca pur si simplu s-au „ratacit” anul trecut deasupra unor baze militare americane) si la agresiva campanie online derulata prin platforme ca TikTok si YouTube menita sa-i intimideze pe alegatori, ca parte a unui razboi psihologic, o combinatie de amenintari militare si presiuni economice, pentru a-i avertiza ca au de ales între „pace si razboi, prosperitate sau declin”. Pentru a da si mai mare consistenta avertismentului, Xi Jinping a transmis direct taiwanezilor în mesajul de Anul Nou ca „reunificarea” este o „inevitabilitate istorica” care va fi realizata prin dialog sau prin forta. La nivelul serviciilor secrete americane si australiene se estimeaza ca Xi ar fi ordonat armatei chineze sa fie pregatita sa anexeze Taiwanul pâna în 2027, când se împlinesc 100 de ani de la crearea Armatei Rosii comuniste de catre Mao. „Calendarul oricarei actiuni militare va fi, în cele din urma, un calcul politic al unui singur om, Xi Jinping, care si-a stabilit sarcina de a realiza reunificarea în timpul vietii sale”, în opinia unui fost diplomat britanic, expert al Australian Strategic Policy Institute (ASPI). China încearca sa destabilizeze candidatul care se afla pe primul loc în sondaje, Lai Ching-te, actualul vicepresedinte, un avocat al suveranitatii insulei. Desi în trecut a vorbit despre „independenta”, Lai a adoptat în cursul campaniei o linie de discurs mai prudenta spunând ca din moment ce insula este deja un stat suveran de facto nu este nevoie sa se declare asta explicit, încalcând o „linie rosie” pentru Beijing care l-ar prefera pe candidatul principalului partid de opozitie, Kuomintang (KMT), înfiintat de Chiang Kai-shek în 1949, care pâna în 1987 a guvernat autoritar Taiwanul. KMT este în favoarea unor legaturi mai strânse cu China si a unei oarecare distantari fata de Statele Unite, dar chiar si acesta a fost nevoit sa respinga modelul „o tara, doua sisteme” propus de China Taiwanului, dupa ceea ce s-a întâmplat în Hong Kong unde Beijingul a reprimat brutal opozitia anulând practic toate întelegerile privind prezervarea drepturilor democratice stipulate în acordul prin care Marea Britanie a cedat Chinei suveranitatea asupra teritoriului. În acest moment, peste 60- dintre locuitorii insulei se considera doar taiwanezi si doar 30- atât taiwanezi, cât si chinezi (cu doar 15 ani în urma procentele erau practic egale). Victoria lui Lai nu este deloc garantata. Sunt factori de luat în consideratie, de la uzura unui partid aflat la guvernare, la impactul amenintarilor chinezesti. Probabil o înfrângere a acestuia va pondera oarecum retorica Beijingului fara a afecta însa în vreun fel obiectivul strategic al încorporarii Taiwanului. Pe de alta parte, o victorie a DPP, partidul lui Lai, va conduce la o retorica agresiva din partea Beijingului cuplata cu sanctiuni economice aplicate unor exporturi taiwaneze si manevre militare în vecinatatea insulei, posibil chiar o blocada vazuta de multi observatori occidentali drept o alternativa la invazie. Dar cel putin la fel de importante vor fi si alegerile din Statele Unite. Pâna relativ recent în istoria Americii, se astepta ca transferul de putere sa nu puna probleme si sa existe un consens bi-partizan în domeniul obiectivelor strategice ale politicii externe ale Washingtonului. Lucrurile s-au schimbat însa substantial între timp. Largi segmente din societatea americana nu vad alegerile din acest an drept o competitie electorala normala, ci drept una existentiala, în care cele doua parti au obiective politice ireconciliabile. De aceea, în cazul unui scor electoral strâns, legitimitatea câstigatorului va fi aproape sigur contestata de cealalta parte. Asa cum s-a întâmplat de pilda si în 2016 când Hillary Clinton a pus în discutie legitimitatea lui Trump ca presedinte si o grupare constituita din activisti democrati si actori de la Hollywood le-a cerut membrilor Colegiului Electoral sa nu îl voteze pe Trump. Fenomen care s-a repetat în 2020, de o maniera mai dramatica, culminând cu incidentele din 6 ianuarie. În acest context exista temeri serioase ca, mai ales daca învingator va fi Donald Trump, se va ajunge la o masiva dezordine civila, cel putin la fel de grava ca în perioada protestelor Black Lives Matter. Aceste grave disfunctii politice din America risca sa amplifice turbulentele geopolitice majore cu care ne confruntam în prezent si sa accelereze procesul de dezintegrare a actualei ordini internationale. De fapt, chiar acest interval pâna la alegeri ar putea fi exploatat de puterile revizioniste în frunte cu China, Rusia si Iranul pentru a exploata oportunitatea oferita de masivul clivaj politic si ideologic din societatea americana. Din perspectiva competitiei geopolitice, 2024 a debutat cu doua evenimente semnificative, chiar daca aparent par neconectate: 1. Arabia Saudita, Emiratele Arabe si Egiptul (caruia timp de decenii americanii i-au oferit ajutoare de miliarde de dolari), toate în teorie aliati ai Statelor Unite, au devenit membri BRICS, alaturi de Iran si Etiopia, consolidând astfel o structura pe care în principal China si Rusia o doresc o contrapondere la Occident; 2. Claudine Gay, presedinta Universitatii Harvard, o activa promotoare a curentului radical pro-marxist, a fost nevoita sa demisioneze în urma acuzatiilor de lipsa de reactie fata de manifestarile agresive de antisemitism din campus si de plagiat. Atunci când se puneau în opozitie Occidentul si modelul de societate bazat pe democratia liberala cu adversarii acestora se facea trimitere la superioritatea institutiilor occidentale, între care un rol cheie îl joaca institutiile precum universitatile si presa independenta, si extinsa retea de aliante. Numai ca lucrurile s-au schimbat substantial între timp. Este semnificativa mai ales decizia Arabiei Saudite de a se alatura BRICS. Este vorba de o tara cheie pentru Statele Unite si din perspectiva controlului pretului petrolului, dar si a sustenabilitatii dolarului american ca moneda de referinta pe plan international. O contributie în acest sens a avut retragerea dezastruoasa din Afganistan, dar si decizia de la începutul mandatului administratiei Biden de a intra în coliziune cu MBS, printul mostenitor saudit. Chiar daca BRICS-ul nu este o structura cu o agenda coerenta din cauza unor prioritati diferite ale membrilor sai si a tensiunilor interne, Arabia Saudita vs Iran sau China vs India, ceea ce îi uneste pe membrii sai, sigur cu nuante si niveluri diferite de intensitate, sunt resentimentele exprimate mai mult sau mai putin explicit fata de Occident si dorinta comuna de a schimba actuala ordine internationala de sorginte americana. Aliatii din afara spatiului occidental sunt tot mai putini. Sunt si exceptii. Din cauza belicozitatii Beijingului, comportamentului sau agresiv în arealul Marii Chinei de Sud, Filipinele au întarit legaturile militare cu Washingtonul. Dar realitatea, care se vede între altele în pozitia fata de Rusia si razboiul din Ucraina, dar si din felul în care se voteaza în Adunarea Generala ONU si în agentiile acesteia, este ca în ansamblu Vestul este tot mai singur. La rândul sau, degradarea din mediul universitar american, în care în buna masura puritatea ideologica, criteriile identitare aplicate sub bagheta unor extinse si influente asa-numite departamente DEI (Diversitate, Echitate, Incluziune) au ajuns sa fie preferate în dauna meritului si performantei academice si în cercetare, are cu siguranta un impact negativ asupra capacitatii Statelor Unite, aflate într-o intensa competitie geopolitica cu China, de a prezerva actuala ordine internationala pe care a creat-o si a dominat-o copios în ultimele trei decenii. Excelenta din mediul academic în materie de educatie si cercetare a fost un element esential în dominatia americana în materie de tehnologii de vârf. Se mai poate miza pe asta în conditiile în care Harvard, probabil cea mai celebra universitate din lume, a ajuns sa ocupe ultima pozitie într-un clasament cu 248 universitati în ceea ce priveste libertatea de expresie, a promovat o mediocritate ca Claudine Gay ca presedinta doar pentru ca se încadra în profilul „corect politic” si a fortat demisia unor profesori care exprimau puncte de vedere „neconforme”? Si nu este nici pe departe o exceptie, multe alte universitati americane de prestigiu sunt în aceeasi situatie. Pentru multi ceea ce numim „ordinea internationala” poata sa para un concept abstract, însa aceasta a asigurat dupa terminarea primului Razboi Rece securizarea granitelor si comertului international, în esenta prezervarea modului nostru de viata actual. Pe de alta parte, putini sunt constienti ca suntem deja în economia unui al doilea Razboi Rece. Daca mai exista vreun dubiu, invazia Ucrainei de catre Rusia ar fi trebuit sa risipeasca definitiv orice dubiu în aceasta privinta. Raspunzând unei anchete Free Press despre previziunile pentru 2024 istoricul Niall Ferguson avertiza ca nu e deloc exclus ca Occidentul sa piarda cel de-al doilea Razboi Rece. Pentru ca, spune el, oamenilor le este greu „sa vizualizeze”, sa accepte acest scenariu, „nu-si fac grij, cred ca vom câstiga întotdeauna”. Subliniind ca nu sunt constienti ca nu a fost inevitabil ca Statele Unite sa câstige Primul Razboi Rece, în cea mai mare parte a anilor '70 parea chiar ca l-ar putea pierde, si nici nu realizeaza cu adevarat care ar putea fi consecintele, lucru valabil si în cazul multor români. „Ucrainenii înteleg ce înseamna sa pierzi pentru ca au vazut masacrul din Bucha. Au vazut cadavrele. Israelienii stiu ce înseamna sa pierzi pentru ca stiu ca 7 octombrie a fost o repetitie generala pentru Holocaustul II. Dar noi nu stim cu adevarat ce ar însemna sa pierdem. Iar tinerii americani nu au absolut niciun fel de idee în acest sens. De fapt, tinerii americani sunt atât de multumiti de libertate încât sunt practic împotriva ei acum, ceea ce este o întorsatura bizara a evenimentelor.” Adaugând ca pierderea „Pax Americana” va avea costuri masive. „În mod sigur nu vom fi bine, asa cum nu am fi fost bine nici daca sovieticii ar fi câstigat primul Razboi Rece.” Cu câteva luni în urma un cunoscut politolog american, Walter Russell Mead, scria în Wall Steet Journal ca, la fel ca si în cazul falimentul companiilor, ordinea internationala se degradeaza treptat si apoi brusc. Din acest punct de vedere situatia de pe frontul ucrainean ar putea reprezenta un moment de cotitura. Lucrurile nu arata deloc bine. Optimismul de la mijlocul anului trecut a facut tot mai mult loc unor previziuni pesimiste. Deocamdata, în mare masura Rusia a rezistat cu succes sanctiunile aplicate de Statele Unite si UE, beneficiind de venituri din petrol doar putin diminuate si de o aprovizionare relativ stabila cu componente de înalta tehnologie din China, direct si prin intermediari precum Turcia, Kazahstan, Georgia si Armenia. Departe de a se prabusi cu 50-, asa cum a prezis presedintele Biden, economia Rusiei a crescut chiar cu 3- în 2023. Rusia a trecut la o economie de razboi (ultimul buget aloca o treime din bani nevoilor militare) care, împreuna cu livarile de drone si munitii din Iran si Coreea de Nord, îi asigura necesarul de resurse pentru front. De partea cealalta, problema majora cu care se confrunta în prezent Statele Unite, si Vestul în ansamblu, o constituie dificultatilor majore legate nu doar de sprijinul financiar pentru Ucraina, blocat în principal din cauza unor dispute politice interne, ci si de capacitatea de a-i furniza munitiile si echipamentele militare de care are nevoie. În plus, Kievul se confrunta cu probleme serioase în legatura cu capacitatea de a recruta militari pentru front. Ucraina, o tara care a ramas dupa refugierea multor milioane de persoane cu o populatie undeva în jur de 30 de milioane, a pierdut deja pe front peste 300 de mii de militari. Cam tot atât a pierdut si Rusia, poate chiar mai mult, dar este vorba de o tara cu o populatie de cinci ori mai mare si un PIB de zece ori cât cel al Ucrainei a carei economie este grav amputata de razboi. De unde si nevoia, enuntata de Richard Haas, un fost înalt oficial în Departamentul de Stat, de a „redefini succesul în razboiul de pe frontul ucrainean”. Problema e ca atât în America, cât si în Uniunea Europeana, principalele institutii de politica externa si-au pariat credibilitatea pe rezultatul acestui razboi. Într-un articol din Asia Times, David Goldman observa ca iluziile si estimarile initiale privind conflictul ucrainean risca sa sfârseasca printr-o severa deziluzie. Sunt poate previziuni excesiv de pesimiste, dar ce este îngrijorator e ca daca într-o forma sau alta se va ajunge în final la ceva care ar putea fi descris drept o victorie a Moscovei în Ucraina, riscam sa asistam la o schimbare dramatica a echilibrului mondial de putere, acea prabusire brusca de care vorbea Walter Russell Mead, pe care o vom resimti dramatic cu totii.
