Bunele practici din orasele pe care ne dorim sa le vizitam arata ca orice modificare a unui element de patrimoniu se face doar cu ampla consultare a comunitatii, direct afectata de astfel de decizii. În acest caz patrimoniul nu e doar material (parcul si monumentele sale), pentru ca plimbarea pe sub teii din parc e un element de patrimoniu imaterial pentru generatii întregi de ieseni. Asa cum Primaria a avut puterea sa-si recunoasca greseala taierii teilor si i-a replantat (tot pe banii nostri), o dezbatere reala în cadrul comunitatii si sustinerea asertiva a rezultatelor ei poate scuti orasul de înca o trauma. În decembrie, proiectul de „reabilitare” si „modernizare” a Parcului Copou, realizat de o firma cu un singur angajat, a fost retras de pe ordinea de zi a sedintei de Consiliu Local. Am scris atunci pe larg despre importanta parcului pentru oras, reactiile covârsitor negative si staruinta iesenilor de a-l pastra asa cum l-am mostenit. În ciuda petitiei lansate pentru a salva zona-fanion a Copoului si a Iasului de dorinta de a face bine a echipelor municipalitatii, miercuri majoritatea din CL si-a impus vointa. Daca nu va fi oprit, proiectul - argumentat mediocru, pentru cine este curios sa-l citeasca - este estimat sa dureze 3 ani (2 ani pentru lucrarile de executie), ceea ce înseamna ca dealul Copoului, deja sufocat de traficul generat de noile dezvoltari imobiliare de dupa Agronomie, va pierde cel putin 24 de luni cel mai mare plamân accesibil publicului larg. În cartea sa „Future Park - imagining tomorrow’s future parks”, specialista australiana Amalie Wright vorbeste de multitudinea de idei pe care oamenii o au despre ce înseamna parcul ideal. Pentru unii, parcul este un loc unde cei mici pot fi plimbati sau pot practica jocurile copilariei, iar adultii pot alerga, juca badminton, sah sau tenis cu piciorul. Pentru aceasta categorie de oameni, într-un parc ideal ai multe lucruri de facut, exista facilitati precum cafenele, restaurante cu terase si statii de închiriat biciclete sau trotinete electrice, locuri de joaca pentru copii, iar din când în când se desfasoara festivaluri multiculturale si diverse evenimente care asigura un divertisment variat. În Iasi, cel mai aproape de acest model este Parcul Expozitiei. Pentru altii, descrierea de mai sus este cea a unui adevarat haos, un loc de unde si-ar dori sa scape cât mai repede. Acestia cred ca parcul trebuie sa fie un spatiu al tranchilitatii, cu respectarea nevoilor celorlalti de liniste si calm. Desi nu este un parc public, fiind nevoie de a plati un bilet pentru vizitarea sa, Gradina Botanica (cea mai mare din tara) este solutia la care recurg cei ce doresc o oaza de liniste, din ce în ce mai greu de gasit mai ales în weekendurile de vara, când o buna parte dintre locuitori par ca-si cauta adapost acolo. Apoi sunt cei care cred ca parcurile ar trebui sa fie bine îngrijite si toaletate, cu semnalizarea activitatilor permise, cu separarea zonelor de acces a animalelor sau chiar interzicerea acestora si a biciclistilor, plus o prezenta consistenta a gardienilor care sa vegheze la respectarea regulilor. Un astfel de spatiu este Gradina Palas, amplasata pe locul parcului de la fostul strand, care e, de altfel, cea mai apreciata componenta a dezvoltarii private din spatele Palatului Culturii. Multi altii simt ca un asemenea parc e ca o vitrina de magazin dintr-un mall, artificiala si neprimitoare. Ei ar prefera sa-si scoata o patura sau un scaun pliabil la umbra unui copac, eventual sa faca un gratar si sa bea o bere în timp ce arunca un bat pentru a-si mentine în forma patrupedul favorit. Acestia sunt de parere ca parcurile, la fel ca oamenii, ar trebui lasate cât mai liber, cu interventii minime. În Iasi, astfel de zone avem la marginea padurilor sau pe malurile Ciricului. Parcul Copou a fost, mult timp, cel mai democratic din oras. Pe lânga locul pe care-l are întiparit în memoria afectiva a numeroase generatii de tineri îndragostiti, care s-au bucurat de mirosul teilor în floare de pe una din bancile mai ferite, în acelasi parc batrânii joaca sah si stau de vorba despre stirile din ziare sau de la TV, ori îsi plimba nepotii în timpul saptamânii, când parintii lor merg la serviciu. Fara a trebui sa plateasca bilet, pe bancile sale îsi trag sufletul si bolnavii de la spitalele din jur sau rudele venite în vizita, si oameni saraci sau fara adapost. În weekend, parcul e invadat ziua de copii, plimbati în landouri sau pedalând la triciclete, pentru a lasa seara locul adolescentilor si tinerilor studenti. Din cele 10 hectare ale parcului, cele din mijloc sunt preferate de cei care vin pentru socializare, iar cele de pe margine de persoanele care cauta un loc linistit unde sa asculte pasari cântând, sa priveasca cum cade lumina printre copaci sau sa citeasca dintr-o carte sau cursurile pentru a doua zi. Teiul lui Eminescu atrage constant vizitatori, de la cupluri sau familii cu copii venite cu masinile personale, pâna la grupuri mari, coborâte din autocare. Expozitii vernisate în afara Casei de Cultura Ursachi sau publicul mai numeros pentru festivaluri de film, poezie si târguri mestesugaresti sparg din când în când ritmurile obisnuite ale parcului. Fiind mai degraba exceptii, nu-i deranjeaza pe cei veniti pentru socializare, iar cei care cauta linistea stiu ca se pot întoarce curând. De aceea, propusa instalare a unui sistem de sonorizare este o idee extrem de nefericita. Daca Parcul Expozitiei a suferit, mai ales în ultimii 20 de ani, diverse interventii care l-au îndepartat destul de mult de versiunea initiala, Parcul Copou era - si, într-o oarecare masura, înca este - legatura cu Iasul de acum 100 de ani, imaginea orasului la care se raporteaza nostalgic toti cei care administreaza temporar ceea ce au mostenit de la generatiile anterioare. Îmi aduc aminte de parcul în care ma jucam pe când eram copil, înainte de ‘89 si, din fericire, înca nu au avut loc modificari drastice, cu exceptia refacerii podetului de lemn cu unul de piatra, fara vreo legatura stilistica cu restul peisajului (dar care este si aceasta reversibila). Haosul piesagistic din parc este din ce în ce mai aproape de modelul cu care ne-am obisnuit deja (din pacate) pe pietonalul Stefan cel Mare. Disperati, o parte din arhitectii pe care-i am pe Facebook îsi strica indignarea si-si ofera gratuit serviciile doar pentru a stopa aglomerarea fara nicio noima de elemente de mobilier urban. Ghivecele cu flori sau copaci aparute peste noapte, fie ele din plastic sau ceramica, asezate pe suporturi de fier forjat sau de beton, agatate de foisoare sau plantate pe marginea ochiului artificial de apa, în niste structuri circulare care arata ca resturi de anvelope uzate de la o vulcanizare, vopsite în alb; pietrele albe rotunde, similare cu cele de pe strada Cuza-Voda, dinspre Palatul Ostirii; pietre decorative aruncate aleatoriu (raportat la planul parcului) la radacinile unor copacii sau arbusti etc. arata ca si cum cineva ar încerca din greu sa prepare, sub teiul lui Eminescu, o saorma cu de toate. Parcul Copou e acum în situatia unei femei de o frumusete naturala, dar trecuta de prima tinerete, intrata pe mâna unei stiliste fara prea multa carte, mare amatoare de emisiuni TV de cancan. Pentru a mai putea primi oaspeti, femeia e obligata de stilista sa se împopotioneze cu tot ce gaseste prin magazine, ba mai împrumuta si de la o prietena: cercei mari, care sa atârne ostentativ; un lant gros, cu o cruce batuta cu diamante false; o bratara de perle artificiale; o palarie supradimensionata peste parul vopsit roz, cât mai strident, si facut bucle; o geanta fake asortata la o rochie decoltata, prea mulata pe trup. Iar la final, stilista îi aplica si un machiaj tipator peste fata injectata dupa modelul vedetelor emisiunilor preferate. Stilista lucreaza, evident, într-un departament supradimensionat si excesiv bugetat din cadrul Primariei, care nu poate propune parcuri noi, de care comunitatea are atâta nevoie, însa trebuie sa-si cheltuiasca fondurile, chiar cu riscul de a aglomera pâna la sufocare si acoperi de kitsch si ultimul loc care mai aminteste de Iasul de odinioara. Nu ma poate acuza nimeni ca as fi vreun conservator. Dimpotriva, vederile mele sunt legate mai mult de progresul pe care stiinta si tehnologia îl aduc individului si societatii în ansamblu. Însa simbolurile unui oras trebuie întretinute si îngrijite, nu modernizate doar de dragul cheltuirii unor fonduri. Iar când este agreata nevoia unei interventii pentru un astfel de obiectiv, este obligatoriu de lansat un concurs international de proiecte. Altfel, sintagma englezeasca „less is more” (mai putin înseamna mai mult) se aplica de minune în cazul Parcului Copou. De aceea trebuie oprita, pe lânga alterarea structurii peisagistice si functionale, privatizarea sa. Acum ceva vreme, a aparut un prim stand unde se vindea înghetata. Între timp, s-au facut deja 4 astfel de puncte de comert stradal. În dreapta intrarii principale a aparut si o constructie cu caracter incert, mai mereu goala, dar care ocupa din spatiu si aglomereaza vizual zona. Spre deosebire de Parcul Expozitie, unde sunt restaurante în interior, în parcul Copou nu au ce cauta astfel de afaceri. Daca vrei sa-ti iei înghetata, suc, cafea sau sa stai la o terasa, e suficient sa traversezi strada. Odata deschisa poarta comercializarii lui, Parcul Copou asa cum îl stim va disparea înainte ca inoportunul proiect propus sa fie terminat. Bunele practici din orasele pe care ne dorim sa le vizitam arata ca orice modificare a unui element de patrimoniu se face doar cu ampla consultare a comunitatii, direct afectata de astfel de decizii. În acest caz patrimoniul nu e doar material (parcul si monumentele sale), pentru ca plimbarea pe sub teii din parc e un element de patrimoniu imaterial pentru generatii întregi de ieseni. Asa cum Primaria a avut puterea sa-si recunoasca greseala taierii teilor si i-a replantat (tot pe banii nostri), o dezbatere reala în cadrul comunitatii si sustinerea asertiva a rezultatelor ei poate scuti orasul de înca o trauma. George Plesu este manager cultural, presedintele Asociatiei AltIasi
