Articolul prezinta în mod succint curentul de gândire latinist promovat de reprezentantii Scolii Ardelene, subliniind rolul fundamental al acestora în configurarea constiintei nationale moderne a românilor, cu cei doi pivoti centrali, romanitatea si europenitatea. În cadrul mecanismului de constituire a constiintei de sine a românilor din ultimele doua secole, ideea originii romane a poporului român si a caracterului latin al limbii române a jucat rolul unui pivot coagulant si al unui factor de coeziune sau, ca sa ne exprimam cu o sintagma la moda, rolul unui „mit identitar” cu efect structurant. Se poate afirma chiar ca aceasta idee‑forta a romanitatii românilor a declansat si deopotriva a însotit eforturile poporului român spre o constiinta de sine nationala în sens modern. Ca si în cazul celorlalte popoare vecine din Balcani si din Europa de Est, si la români procesul de configurare a unei constiinte a modernitatii a început pe la jumatatea secolului al XVIII‑lea, fermentul ideologic constituindu‑l miscarea de idei a Iluminismului european (Aufklärung). Ceea ce constituie particularitatea româneasca în cadrul acestei tendinte istorice mai vaste este orientarea hotarâta spre o modernitate de tip occidental, orientare care a functionat consensual în cadrul societatii românesti, pe parcursul câtorva generatii, de‑a lungul secolului al XIX‑lea. Pentru generatiile fondatoare ale modernitatii în România, orientarea spre tipul de cultura occidental a fost în mare parte sinonima cu orientarea spre (re)descoperirea si impunerea constiintei romanitatii. O data acceptata ca element central al ideologiei militante nationale, ca tinta si mijloc principal al „redesteptarii nationale”, ideea romanitatii a determinat decizii politico‑sociale si culturale de importanta istorica si cu consecinte decisive nu doar asupra structurilor politico‑sociale si a orientarilor politicii externe a statului român, ci si asupra mentalitatilor publice, a culturii si literaturii nationale, a imaginii despre sine a românilor, precum si asupra configurarii sistemului de norme al limbii române literare moderne. Ecuatia modernitate‑occidentalism‑romanitate continua sa fie actuala si în România post‑comunista de astazi. În cele ce urmeaza îmi propun sa aduc câteva informatii si sa formulez câteva aprecieri asupra radacinilor istorice ale acestei idei. Daca aceasta optiune a românilor a fost buna sau rea, daca efectele sale în plan istoric au fost pozitive sau negative, acestea sunt întrebari lipsite de sens pentru cineva care se situeaza într‑o perspectiva stiintifica. Faptele istorice sunt cele care sunt, analistul nu are decât sa le constate si sa încerce sa le interpreteze în spiritul obiectivitatii si al celei mai depline seninatati. Prima generatie de români care iau act de romanitatea poporului român este generatia cronicarilor moldoveni de la sfârsitul secolului al XVII‑lea. În special carturari moldoveni precum Miron Costin si Dimitrie Cantemir afirma cu tarie originea romana a românilor de pretutindeni. Memorabila formula a lui Miron Costin „moldovenii, muntenii si ardelenii toti dintr‑o fântâna cura si toti de la Râm se trag” pare însa sa fi ramas fara un ecou persistent în constiintele contemporanilor, pentru care componenta confesionala (marea majoritate a populatiei românesti era de religie ortodoxa) pare sa fi fost mult mai importanta decât cea etnica. Orientarea spre Roma devine prioritara doar pe la jumatatea secolului al XVIII‑lea si se afla în legatura cu înfiintarea, în 1699, a Bisericii Române Unite cu Roma, act politic‑confesional initiat printre românii din Transilvania de guvernul imperial de la Viena. Dupa câteva decenii de tatonari si framântari, Ioan Inochentie Micu‑Klein (1692‑1768), episcopul român uniat, da un sens nou relatiei între militantismul confesional si ideea etnicitatii. Militant politic si organizator al Bisericii Române Unite, mort în exil la Roma la capatul unei îndelungate perioade de militantism politic în directia emanciparii confesionale si, implicit nationale, a românilor din Imperiul Austriac, Inochentie Micu‑Klein a devenit, dupa moartea sa, o figura emblematica, legendara pentru posteritate. Pentru generatii la rând, Micu‑Klein a fost model al unui anumit tip de militantism ardelenesc reformist, legalist, dar deosebit de virulent si de inflexibil în afirmarea „originii nobile” a românilor si, în consecinta, a recunoasterii depline a drepturilor politice legitime ale românilor din Imperiu, a tuturor românilor, nu doar a celor greco‑catolici („uniati”). Desi coplesit de Curtea Imperiala cu numeroase onoruri (episcop de Fagaras, mai apoi de Blaj, al românilor greco‑catolici, baron al Imperiului si membru de iure al dietei Transilvaniei), a trezit suspiciuni masive în rândul reprezentantilor puterii centrale prin „inflexibilitatea” pe care o manifesta în afirmarea emanciparii politice si culturale a românilor ardeleni. Episcopul Inochentie invoca fara preget prevederile întelegerii istorice de la 1700, când o mare parte a clerului ortodox acceptase Unirea cu Roma. Respectivele drepturi promise întârziau sa fie acordate românilor, situatie intolerabila pentru vajnicul episcop de la Blaj. Acuzat ca nu a luat pozitie clara împotriva tulburarilor populare conduse de calugarul ortodox sârb Visaron Sarai în anul 1744, Inochentie Micu-Klein a fost convocat la Viena si i s‑a interzis sa se reîntoarca la eparhia sa de la Blaj. Ultimii 24 de ani ai vietii sale i‑a petrecut în exil la Roma. (Va urma) Eugen Munteanu este profesor universitar doctor la Facultatea de Litere, Universitatea „Alexandru Ioan Cuza” din Iasi
