Am constatat ca, de fiecare data când redeschid cufarul cu amintiri, intensitatea la care le retraiesc se reduce. Nu se stie când voi avea cu adevarat nevoie de acest timp de emotie, asa ca prefer sa le pastrez pentru mai târziu, în timp ce caut sa-mi fac altele noi, inclusiv având grija sa-mi împrospatez mereu muzica pe care o ascult. Ca si în cazul show-ului Guns N’Roses, ce avusese loc cu 10 zile mai devreme, multi au ales acest concert nu datorita traiectoriei muzicale ascendente (GN’R n-a mai scos nimic nou din 2008, iar ultimele albume DM sunt lipsite de sclipire), ci pentru a scormoni nostalgic în cufarul de amintiri, când asteptau November Rain ca sa invite la dans fata pe care voiau sa o strânga în brate aproape 9 minute sau sa-si etaleze miscarile (în cazul celor norocosi) pe Personal Jesus. Am crescut cu formatiile astea, erau nelipsite de la petrecerile din gimnaziu si, la rândul meu, sunt legat sentimental de muzica lor. Însa am avut inspiratia sa ma uit pe înregistrari din turneele actuale si am preferat sa ramân cu imaginea excelenta a unui GN’R la prima descalecare în România (chit ca fara Slash, dar cu un Axl în forma de zile mari), precum si promisiunea unui DM care înca mai poate. Gahan, Gore & instrumentistii cooptati înca mai pot, chiar daca vocea are nevoie de mai multe pauze de respiratie, dansul de pe scena e mai rar si mai putin frenetic, iar concertele în care au reprodus de mii de ori aceleasi cântece au mai tocit din dorinta de a fii cu adevarat acolo de fiecare data. Am avut parte de o prestatie corecta, profesionista, dar neimplicata. În prima parte, în ciuda unor miscari scenice învatate pe de rost, întiparite, testate în timp, a lipsit emotia reala. M-am uitat de câteva ori în jur, de curiozitate, sa vad daca e doar o senzatie proprie. Nici macar o treime din fetele pe care le vedeam nu erau cu adevarat entuziasmate (singurul care a dansat tot concertul a fost un francez între 50-60 de ani), majoritatea se implicau când li se transmitea de pe scena. Si nu neaparat ca ar fi simtit, ci doar ca parte a unei conventii în care îti faci rolul tau de spectator/ fan, mai ales ca ai si platit. Ce m-a surprins cu adevarat e ca erau si persoane care, desi aveau bilet în fata scenei, stateau inerte sau chiar… cascau. De altfel, evenimentul principal al serii (si salvarea ei, deopotriva) a fost o ploaie torentiala, începuta pe la mijlocul concertului. Dupa primele minute de disconfort si naduf, lumea s-a obisnuit cu ideea unui dus suplimentar inclus în pretul biletului, care sa stinga aburii de caldura a unei zile teribil de fierbinti în Bucuresti. Parca treziti de zecile de litri pe metrul patrat care cadeau fara semne de oprire, oamenii din jur s-au activat si au început sa se implice mai mult. Initial i-am invidiat pe cei care-si luasera bilet în tribune, protejate de acoperisul stadionului, dar apoi m-am obisnuit cu ideea ca fiecare pas (pe loc) scotea apa din pantofii sport cu care eram încaltat. Am încercat sa surprind câteva cadre foto si video, însa nu mai aveam cum sa-mi sterg ecranul telefonul, deoarece inclusiv buzunarele pantalonilor erau îmbibate cu apa. În momentele în care degetele date cu oja neagra ale lui Martin Gore s-au asezat pe chitara pentru a produce primele acorduri din Enjoy the Silence, mii de telefoane au prins brusc viata si pâna si cei care s-au abtinut de la singalong au strigat cu putere sau au murmurat macar, cu sau fara partener în brate, „All I ever wanted/ All I ever needed/ Is here in my arms”. Calatoria în timp a avut loc, fiorii au (mai) cuprins corpuri mai mult sau mai putin inerte în restul timpului, colturile multor guri s-au ridicat cu adevarat. Iar toate acestea se amplifica când esti în multime, de aceea experientele din galeriile echipelor de fotbal sau de la concerte reusite rivalizeaza si chiar depasesc uneori sentimentul de comuniune pe care credinciosii îl au în biserica. Restul (ploaia, hainele leoarca, volumul sunetului uitat prea jos) contau, în acele momente, mai putin. Dupa o scurta pauza, trupa s-a întors pentru bis. Stiam care vor fi cele patru piese cu care aveau sa încheie concertul, ba chiar facusem cu câteva saptamâni înainte un playlist pe Spotify cu ordinea exacta, bazata pe concertele anterioare din turneul Memento Mori. Singura diferenta a fost ca, pe la mijloc, în loc sa cânte A Question of Lust, au preferat Home (care s-a regasit si în setlist-ul din 2006, si din 2017). Poate faptul ca dispare astfel aproape orice surpriza reduce din emotia pe care ti-o da un concert… Waiting For the Night a fost de departe cea mai reusita piesa din toata seara, cu Dave si Martin iesiti pe o excrescenta a scenei, printre fanii din primele rânduri: orchestratie minima, doua voci frumoase, calde, una baritonala si una de tenor, potentate de proiectii inspirate pe ecranele din spate, dispuse sub forma literei M. La Just Can’t Get Enough, ploaia, care se oprise putin, a reînceput, fara sa mai deranjeze pe nimeni. Publicul parea ca se trezeste cu adevarat, pacat ca mai ramâneau doar doua piese pâna la final. Pe Never Let Me Down Again, Gahan a dirijat, ca de fiecare data, marea de mâini, ceea ce a creat (din nou) un spectacol care da bine în înregistrari. Încheierea a fost, la fel ca în 2017, tot cu Personal Jesus (putin stiu ca Gahan a trecut la ortodoxism în 1999, când s-a casatorit cu a treia sotie, actrita greco-americana Jennifer Sklias). Dar deja ma gândeam cu ce ajung la hotel (Nicusor Dan a prelungit programul unor autobuze si tramvaie, dar nu si pe cel al metroului). Cu toata ca am facut pe jos mare parte din drumul de întoarcere, pe o ploaie care nu mai avea acelasi farmec în timpul slalomului facut alaturi de multi alti oameni veniti din toata tara printre masinile parcate pe trotuare, n-am fost dezamagit de prestatia trupei, apropo de titlul penultimului cântec. Însa nici nu-mi facusem asteptari prea mari: întâlnirea cu una dintre formatiile importante ale adolescentei îmi daduse demult ceea ce-mi doream de la ea. Am constatat ca, de fiecare data când redeschid cufarul cu amintiri, intensitatea la care le retraiesc se reduce. Nu se stie când voi avea cu adevarat nevoie de acest timp de emotie, asa ca prefer sa le pastrez pentru mai târziu, în timp ce caut sa-mi fac altele noi, inclusiv având grija sa-mi împrospatez mereu muzica pe care o ascult. George Plesu este manager cultural, presedintele Asociatiei AltIasi
