Sindromul de alienare aduce cu sine consecinte întârziate pentru copil, care se vor manifesta la vârsta adulta. Printre acestea, se numara depresia, fobiile, pierderea identitatii, incapacitatea de a se baza pe sentimentele cuiva, stima de sine scazuta, incapacitatea de a construi parteneriate. Consum de alcool, de droguri, fuga de responsabilitati, tendinte spre acte infractionale, chiar suicid. De asemenea, copiii ajunsi adulti devin ei însisi obiectul înstrainarii fata de partenerii lor, sau îsi paralizeaza copiii, îi priveaza de mama sau de tatal lor prin politica de distrugere psihologica. Va rog sa-mi dati o hârtie la mâna din care sa reiasa ca fostul meu sot mi-a abuzat sexual copilul! mi-a spus o doamna într-o dimineata în fata biroului. Doamna, sa fi avut vreo 45 de ani, venise cu baiatul, un copil de 7 ani, diagnosticat cu retard mintal. Am invitat-o sa ia loc pentru a sta pe îndelete de vorba. Nu prea am timp, nu vedeti ca sunt cu copilul, ce e asa de greu sa scrieti doua cuvinte? Insist sa intre, e o acuzatie grava care nu poate fi tratata din prag, iar meseria mea implica multa comunicare pâna la a elibera „hârtii”. Va spun pe scurt, a continuat ea, aratând ca face o concesie pentru mine, m-am despartit de sotul meu dupa 4 ani de casnicie, el e portughez, l-am cunoscut pe când lucram în Lisabona, ca badanta. Ne-am casatorit rapid, nu am avut timp sa-l cunosc mai bine, daca l-as fi cunoscut n-as fi ajuns în halul asta! Dupa casatorie, n-am mai lucrat, am locuit cu sotul si familia lui, nu a fost nevoie sa mai merg la munca. Soacra-mea se ocupa de copil, ma rog, si-a batut joc de el, dupa cum vedeti, nu l-a învatat nimic, copilul e asa nauc de cap din cauza soacra-mii. Dupa patru ani, sotul mi-a spus ca vrea sa ne separam, nu stiu de ce, asa i s-a casunat lui sau avea pe alta! Am luat copilul si am revenit cu el în tara, iar fostul a cerut dreptul de a-l vedea pe copil de câteva ori pe an. I l-am dat, însa, de fiecare data, copilul, în loc sa vina cu bani acasa, asa cum vine orice copil acasa de la tatal lui,vine traumatizat si torturat de fostul sot si de maica-sa. Îi cer sa defineasca termenul „tortura”, fiindca gândul ma duce deja spre Inchizitia spaniola. L-a legat de pom, doamna, si l-a lasat în soare doua zile, l-a ars pe limba cu ceara, ba chiar l-a abuzat sexual! Amutesc. Scenele, da, par desprinse din peisajul secolului al XV-lea, de pe timpul lui Ferdinand si al Isabelei de Spania. Cine v-a spus toate acestea? Cum ati aflat?, încerc sa aflu mai multe. Mi-a povestit copilul! Din câte pot observa, chiar si cu coada ochiului neprofesionist, copilul nu poate articula cuvintele, se exprima mai mult prin onomatopee, sunete si prin gestica, este nervos si agitat fiindca nu cunoaste locul, iar eu n-am apucat sa socializez cu el. Am câteva jocuri pe o etajera si i le ofer sa aleaga dintre ele, poate stabilim un dialog, oricum ar fi el, prin joc. Vede în cabinet acuarelele, mi le arata, gata, scoatem blocul de desen sa desenam. E cooperant si prietenos: aducem împreuna apa si pensulele. Mama intervine: Deseneaza-l si tu pe urâtul de tactu si pe scorpia aia de bunica-ta! Îl uraste de moarte pe taica-sau, îmi spune senina. Se duce la el, asa, fiindca trebuie, dar el îl uraste dupa fiecare vizita acolo din ce în ce mai mult. Revin la întrebarea initiala: cum ati aflat ca a fost abuzat, în conditiile în care copilul nu vorbeste? Ati sesizat anumite atitudini, s-a schimbat ceva în comportamentul lui, prezenta semne de agresiune? Simplu, doamna, mi-a aratat semnul acela obscen cu degetul când s-a întors din Lisabona. Mi-l arata si mie, ca sa fie sigura ca am priceput despre ce semn e vorba. L-a abuzat, nu va este clar? În timp ce copilul îsi îmbiba pensulele-n acuarele, mama continua: Doamna, în mod normal aveam dreptul la jumatate din averea lui, eu cu ce-mi cresc copilul? Cu aia 1000 de euro pe care mi-i da el lunar? Doar au, si el, si ma-sa stau pe un sac de bani! Fosta soacra se lafaie-n inele, iar eu si copilul nu avem ce mânca! Dar o sa-l fac eu sa plateasca cu vârf si îndesat! O sa-i bag în puscarie pentru tot ce au facut! Dar ce sunt eu, bataia lor de joc, sa ma arunce ca pe o cârpa-n strada?! Apoi se îndreapta cu privirea spre copil: Nu-i asa ca îl urasti pe taica-tau? Copilul deseneaza un soi de pisica. Hai, spune lui mama, nu-i asa ca taica-tau te-a violat? Copilul continua sa deseneze, insista pe mustati. „Bin”, îmi arata el culoarea galben. Vedeti? Tace pentru ca îi este rusine sa spuna. Hai spune-i doamnei, arata-i unde ti-a facut rau, aicea, nu? Hai, spune, spune! Sa începem cu ideea ca familia este o lume separata sau, metaforic vorbind, un stat mic într-un stat mai mare, a carui viabilitate depinde de cât de seriosi sunt partenerii care ridica temelia sa. A crea o familie cu oricine, care a iesit prima data cu tine la brat sau te-a plimbat cu decapotabila, înseamna a fi iresponsabil si miop. Aici, ca în orice problema serioasa, trebuie sa te gândesti la toate dinainte si sa nu fii condus de sentimente imature definite ca fiind de cele mai multe ori iubire. O astfel de „iubire” nu este altceva decât un set de dorinte ale unei persoane, pe care se straduieste sa le îndeplineasca în detrimentul unui partener pe care, asa cum spune si i se pare, îl iubeste. Dar o astfel de iubire nu este potrivita pentru o familie, deoarece în ea trebuie sa te gândesti nu la tine, sau nu numai la tine, ci si la partenerul tau, la copii, daca exista deja sau când apar. Egoismul este inacceptabil când vorbim despre familie... Nimanui nu-i place sa fie tratat nedrept dând mai mult decât ceea ce primeste. Am întâlnit adesea si înca mai întâlnesc oameni care nu respecta într-o familie aceasta regula: de a oferi ceea ce primesc. Unii nici nu vor sa stie despre asta sau nu doresc sa stie. Pentru ca astfel de oameni au întemeiat o familie doar cu scopul de a folosi un partener în propriile interese, si nu pentru o cooperare deplina, nu pentru a rezolva împreuna diverse probleme, nu pentru a depasi dificultatile împreuna si a merge catre obiective comune. Unii îsi întemeiaza o familie pentru a avea o persoana pe care sa poata da vina pentru toate problemele nerezolvate de ei, pentru toata istoria lor personala, pentru a le creste copiii dintr-o relatie anterioara, „ca sa aiba si ei un tata”, iar ei sa traiasca, în acest timp, pentru propria placere. Ei nu vor sa dea nimic partenerului lor, familiei, vor sa traiasca pentru ei însisi, vor doar sa ia ceva de la partenerul lor, si sa nu încerce sa ofere mai mult. Cineva mi-a spus: ma marit ca sa fiu în rând cu lumea, ca sa nu ma râda oamenii din sat, ca, uite, am patruzeci de ani, si n-am barbat. Femeia se pregatea de nunta, închiriase sala, îsi cumparare rochia de mireasa, în timp ce el era deja într-o alta relatie de mai bine de un an. Totusi, i-am spus, el locuieste cu alta, are o relatie cu ea, are o viata noua. Si ce daca? a râs. Poate s-o aiba, cu el am stabilit ca facem nunta în toamna. El cauta pe cineva care sa-i ofere o casa si fata aia nu are. Eu am. A plecat, dar nu mi-a spus ca nu se mai însoara cu mine. Aceasta este o abordare copilareasca a vietii. Si o astfel de atitudine fata de ideea de familie nu îi va aduce nimic bun. Astfel de oameni nu creeaza familii, ci ceea ce este asemanator cu o familie sau un scenariu halucinant. Doi egoisti imaturi încearca sa se foloseasca unul de celalalt, au, apoi, o lupta eterna unul cu celalalt pentru împlinirea propriilor dorinte, ca niste copii capriciosi care vor ca lumea sa se învârta în jurul lor. Astfel de familii sunt fundamental nesigure, au multe probleme, certuri, gelozii si confruntare constanta. Si de multe ori, nu gasesc elementul care sa-i maturizeze, chiar daca îsi pun speranta în acatistele de la biserica, chiar daca merg la vrajitori, acesti oameni nu au ce cauta unul lânga celalalt. De multe ori ruptura vietii conjugale, în general de tipul celei descrise anterior, între doi oameni imaturi, care nu-si pot construi fericirea într-un parteneriat, genereaza în acestia un sentiment de abandon, respingere, tradare, rezultând o tendinta razbunatoare foarte puternica. Atunci când un partener nu reuseste sa plânga în mod adecvat despartirea, declanseaza un proces de distrugere, demoralizare, discreditare a fostului sot. Si lucrurile se rezolva simplu, mai ales atunci când au copii, acesta se razbuna, îndepartându-i pe acestia de celalalt parinte. Când mama suna zilnic pentru a vorbi cu copilul, tatal îl poate induce în eroare, facându-l sa creada ca mama îl dispretuieste si nu vrea niciodata sa vorbeasca cu el, blocându-i accesul acestuia la dialog. O mama îsi poate convinge fiica sa raporteze – sau sa creada – ca tatal ei a maltratat-o fizic în copilaria timpurie si aceasta este motivul pentru care a divortat, ca s-o apere pe ea de agresiunea tatalui. Psihiatrul american Richard Gardner a numit acest proces sindromul de alienare parentala: programarea unui copil sa-l urasca pe unul din parinti fara nicio justificare. Copilul este folosit ca instrument de agresiune fata de partener, rezultatul? O ostilitate nejustificata fata de parinte si refuz de a comunica cu acesta si cu toate persoanele asociate cu acesta, de exemplu, rudele din partea parintelui respins. Copilul, care îsi iubeste parintele, este fortat sa se distanteze de el. Acest lucru genereaza contradictia sentimentelor si distrugerea legaturii dintre cei doi. Astfel, copilul ajunge sa se identifice cu parintele patologic, începând sa accepte ca adevarat tot ceea ce i se spune. În acest joc de manipulare, sunt folosite toate armele, inclusiv afirmatia ca copilul a fost victima abuzului sexual. Este suficienta relatarea unui episod din perioada vizitelor care ar putea indica o încercare de apropiere incestuoasa. Din acest fapt se extrage, adevarat sau nu, denuntarea incestului. Copilul, mai ales daca este mic, este convins de existenta unui fapt si este determinat sa repete ceea ce se spune ca s-ar fi întâmplat cu adevarat. Copiii nu sunt întotdeauna capabili sa discearna ca sunt manipulati si ajung sa creada ceea ce li s-a spus insistent si în mod repetat. De-a lungul timpului, nici macar partenerul care învinovateste nu mai poate face diferenta dintre adevar si minciuna. Adevarul lui devine adevar si pentru fiu sau fiica, care traieste cu personaje false ale unei existente false, implantând astfel amintiri false. Celalalt sot este acum considerat un invadator, un intrus, un nenorocit care trebuie îndepartat cu orice pret de catre partenerul-„victima”. În cazul nostru, mama, nemultumita de faptul ca nu a primit o suma consistenta de bani din partea fostului sot la divort. O mama care a vazut înca de la început în partener o sursa de venit pe care si-a cladit bunastarea. Fiind dependent de unul din parinti, copilul se comporta ca un ostatic. Multi confunda sindromul de alienare cu sindromul Stockholm, când victima începe sa justifice actiunile agresorului si sa manifeste alianta si parteneriat cu acesta. În adâncul sufletului, copiii, însa, vor sa-si poata exprima în mod deschis afectiunea fata de parintele respins, dar se tem de raspunsul agresiv al parintelui care îl are în custodie. Problema este ca, la un moment dat, copiii însisi încep sa creada ca îl urasc pe parinte. Sindromul de alienare, atât de prezent la multi dintre copiii ai caror parinti se afla în divort, este o problema careia ar trebui sa i se acorde mai multa importanta de catre specialisti, deoarece duce nu numai la traumatizare, ci, uneori, la dizabilitate mintala. Exista cazuri în care copiii mai mari, realizând ca au fost victima manipularii de catre parintele preferat, s-au sinucis. Alienarea este, de fapt, o forma de abuz asupra copiilor. Cel mai adesea, un parinte, parintele-inductor, devine cauza alienarii, si nu divortul în sine. Sindromul de alienare aduce cu sine consecinte întârziate pentru copil, care se vor manifesta la vârsta adulta. Printre acestea, se numara depresia, fobiile, pierderea identitatii, incapacitatea de a se baza pe sentimentele cuiva, stima de sine scazuta, incapacitatea de a construi parteneriate. Consum de alcool, de droguri, fuga de responsabilitati, tendinte spre acte infractionale, chiar suicid. De asemenea, copiii ajunsi adulti devin ei însisi obiectul înstrainarii fata de partenerii lor, sau îsi paralizeaza copiii, îi priveaza de mama sau de tatal lor prin politica de distrugere psihologica. Cunosc cazuri, de exemplu, când o fiica a fost înstrainata de tatal ei, iar acesta s-a sinucis de durere. Acum aceasta femeie, care si-a pierdut tatal în copilarie, îsi înstraineaza ea însasi fostul sot de copilul lor comun, adica transmiterea transgenerationala a traumei este evidenta. Este foarte important ca parintii sa înteleaga la timp ca divortul este, în cele mai multe cazuri, o campanie de ura si denigrare. Din câte îmi pot da seama din practica mea, multi recunosc aceasta definitie prea târziu. Atunci când copilul ramâne singura victima a confruntarii nesabuite a celor doi. Cristina Danilov este psiholog
