În încheierea articolului, autorul insista asupra necesitatii respectarii regulilor stiintifice de editare a textelor românesti vechi. Ca sa revin la analogia cu restaurarea frescelor, cred ca reiese limpede ca responsabilii Bisericii, ierarhii preocupati de conservarea traditiei în autenticitatea ei, vor proceda tot asa cum fac pentru a reface picturile dintr‑o veche manastire. Vor apela nu la „priceputiˮ din anturajul lui, ci la experti verificati. În întelepciunea lor, vor sti sa apeleze la serviciile unor filologi calificati. Pot fi siguri ca filologii nu sunt arghirofili, cei mai multi îsi fac treaba din vocatie si pasiune. Din activitatea de editor de texte vechi nu se câstiga aproape nimic. Îti trebuie mult altruism si ca sa spun asa, fara sa ocolesc cuvintelele mari, un patriotism autentic. Este drept ca, daca ar mai iesi si un banut, n‑ar strica, mai ales pentru cei tineri. Necesitând resurse intelectuale superioare si o buna pregatire de specialitate în disciplinele pe care le‑am numit mai sus (paleografie, dialectologie istorica etc.), este limpede ca aceasta activitate nu s‑a desfasurat pâna acum asa cum se cuvinte decât în marile universitati ale României, la Bucuresti, Iasi, Cluj si Timisoara. Apropiindu‑ma de final, as vrea sa dau câteva exemple. Întâi si întâi, bunele exemple aproape nici nu trebuie evocate. Nici metoda aceasta a transcrierii interpretative nu e perfecta, sunt mici diferente între optiunile Scolii de la Iasi si cele ale Scolii de la Bucuresti. De exemplu, celebra slova chirilica iati, care poate reda diftongul ea din mergea sau un e deschis în cuvinte de tipul leage, mearge, diftong care, ulterior, s-a monoftongat în vorbirea majoritatii românilor. Sunt chestiuni de finete. Alt exemplu, pe întelesul tuturor: sunetul a este notat de trei grafeme chirilice diferite, care pot nota, uneori, si sunetul î. Judecata critica a editorului consta în a decide, în functie de contextul epocii, de zona dialectala de unde vin scriptorul sau tipograful, daca va transcrie, de exemplu manastire sau mînastire, pîne sau pane, cîne sau cane. În nici un caz nu va falsifica realitatea istorica transcriind pîine si câine, introducând o norma de rostire a românei literare actuale într‑un text vechi de sute de ani. O judecata istorica este necesara de fiecare data când ne aflam în fata unei astfel de situatii. Între specialisti, asemenea chestiuni înca sunt în dezbatere. Dar nu despre asta este vorba aici, despre chestiunile de nuanta dezbatute de specialisti. Ceea ce criticam noi este mutilarea textelor. Un exemplu uluitor de incompetenta inconstienta ni‑l ofera un anume domn Babut de la Oradea, posesor al unei edituri, care s‑a „specializatˮ de decenii bune în publicarea pe banda rulanta a textelor românesti vechi. Filologul improvizat de la Oradea „diortosesteˮ si tot „diortosesteˮ în scopuri lucrative texte fundamentale ale vechii culturi românesti. Bietul om nici proprietatea termenilor nu o stapâneste prea bine. El zice ca traduce, saracul (!), „traduce din chirilica în limba românaˮ. Va dati seama, absurda expresie „a traduce din chirilica” atesta nivelul intelectual al omului. Are si o editura personala, cum spuneam, si a umplut piata cu tot felul de facaturi. Din fericire, la libraria Mitropoliei noastre nu au ajuns produsele lui sau nu au MAI ajuns produsele lui. Acum vreau sa dau si un exemplu absolut regretabil. Este vorba despre o carte publicata de reputatul scriitor, teolog, slavist si istoric literar Dan Zamfirescu, pe care nu pentru performantele sale protocroniste si pentru slavirea de odinioara a lui Ceausescu îl respectam foarte mult. Domnul Dan Zamfirescu si-a câstigat mari merite editând, împreuna cu slavistul Gheorghe Mihaila Învataturile lui Neagoe Basarab catre fiul sau Theodosie. Îi suntem de asemenea recunoscatori pentru monumentala editie din 1990 a Filocaliei în limba slavona (Dobrotoliubie, 1793), a marelui erudit Paisie Velicicovski, creatorul vestitei scoli de traducatori de la Manastirea Neamt. Domnul Dan Zamfirescu a reeditat cu câtiva ani în urma (2011) Cazania de la 1643 a lui Varlaam, care fusese editata onorabil de catre Jean Byck în 1943, numai ca editia aceea era deja depasita, între altele si pentru ca amesteca, în transcriere, unele slove chirilice. Sunt dator sa mentionez cu respect ca, dincolo de unele minore erori si de tonalitatea excesiv de „patriotic‑entuziastaˮ specifica autorului, studiile erudite pe care Dan Zamfirescu le‑a publicat sunt esentiale pentru întelegerea cadrului istoric, a surselor si a metodelor de lucru ale marelui mitropolit. Numai ca, din punct de vedere al acuratetii textului Cazaniei, editia domnului Zamfirescu este minata de o strategie gresita, aceea a interventiei în textul de la 1643. În mod judicios, dupa cum se si cuvine, initial, editorul a apelat la serviciile unui profesionist, cercetator cu formatie lingvistica, doamna Stela Toma, editoare, între altele, a Psaltirii slavo‑române a lui Coresi si a Hronicului lui Cantemir. Doamna Toma a efectuat o transcriere corecta, potrivit principiilor transcrierii fonetice interpretative, a textului integral al Cazaniei. Ca editor, domnul Zamfirescu a considerat ca îsi poate permite sa intervina în textul livrat de doamna Toma, adica în textul original al lui Varlaam, în scopul de a‑l ajuta pe cititorul de astazi sa înteleaga mai bine limba veche. Interventiile sale sunt expuse pe larg de domnul Zamfirescu în Nota asupra editiei. De exemplu, editorul l-a înlocuit pe dz, ori cu z, scriind Dumnezeu, în loc de Dumnedzau si ziua în loc de dzua si asa mai departe. Or, acest sunet, notat sistematic cu o slova chirilica speciala (dzialo), este o marca extrem de specifica a dialectului literar moldovenesc. A mai înlocuit, în plus, si cuvinte considerat obscure astazi! Dispar din text, înlocuite cu echivalentele lor din limba de astazi, splendide cuvinte vechi, de origine latina, precum adverbul/ prepozitia decindea ‘dincolo; de partea cealalta’. Ma întreb: care este profilul cititorului la care se gândeste domnul Zamfirescu? Daca este vorba despre eventualii cititori cu instructie medie, interesati de „cartile sfinteˮ, acestia vor apela oricum la editiile moderne ale Cazaniei, mult mai accesibile. În schimb, profesionistii, lingvisti, istorici literari, profesori de limba si literatura româna, ar fi interesati sa aiba la îndemâna textul original al lui Varlaam si nu un text hibrid, inautentic. Asadar, impozanta editie este, ca sa ma exprim blând, inutila. Cazania lui Varlaam (1643) Din tot ceea ce am spus pâna acum, se vede limpede ca împartasesc convingerea ca publicarea vechilor texte românesti transcrise din scrierea chirilica în ortografia actuala este o operatie necesara si inevitabila, pentru a asigura accesul unui public mai larg la continutul cartilor vechi. Îmi fac însa datoria de a va informa, stimati auditori, ca exista si o pozitie contrara, împartasita de exemplu de unii colegi germani, potrivit carora textele vechi ar trebui editate asa cum au fost scrise sau tiparite, adica în scrierea chirilica. Argumentul principal pe care îl invoca acesti romanisti este acela ca grafia originala însasi face parte din integralitatea textului respectiv. Prietenii mei, romanisti germani, îmi pun întrebarea (retorica): „Oare atunci când editam textele grecesti vechi, le transliteram în litere latinesti, sau pastram grafia greceasca originala?ˮ Singurele raspunsuri pe care am putut sa le formulez fata de aceasta pozitie maximalista au fost urmatoarele: mai întâi, grafia chirilica nu se bucura la români de prestigiul universal al scrierii grecesti; în al doilea rând, necesitatea de a asigura accesul publicului cult la textele vechi justifica aceasta decizie. Înaltpreasfintia Voastra, stimati colegi, îmi cer scuze pentru accentele poate mai aspre pe alocuri, dar cred ca problema pe care o dezbat nu este deloc lipsita de importanta. * Prezentul text reprezinta substanta unei comunicari prezentate în cadrul Simpozionului International „Local si universal în Ortodoxia româneasca. Credinta - Unitate - Identitate”, Iasi, 9-11 mai 2018, organizat de Mitropolia Moldovei si Bucovinei, în colaborare cu Facultatea de Teologie a Universitatii „Alexandru Ioan Cuza” din Iasi. Eugen Munteanu este profesor universitar doctor la Facultatea de Litere, Universitatea „Alexandru Ioan Cuza” din Iasi
