Ce preferam? Nostalgia unei generatii de vârf sau o continuitate la vârf? România fotbalistica are mai de mult mania asa-numitei generatii de aur. O generatie care are meritul de a fi obtinut cele mai bune rezultate din istoria echipei nationale. Echipa care s-a clasat pe unul dintre locurile V-VIII la „World Cup” 1994. Au mai fost niste calificari europene sau mondiale în 1990, 1994, 1988, dar accesul la masa bogatilor nu înseamna neaparat victoria asupra lor. Daca nu se întâmpla minunea din USA 1994, probabil ca generatia lui Dumitrache, Dinu, Lucesu si Radu Nunweiller de la Guadalajara 1970 ar fi fost „generatie de aur”, desi n-a trecut de grupe. Dar, comparativ cu alte generatii, alama vopsita poate fi transformata în aur. Desemnarea fotbalistilor din anii '90 drept „Generatie de Aur” n-ar trebui sa deranjeze. Chiar daca un tip foarte inteligent, dar dus cu cercul precum M.Stoica, considera Steaua de la Sevilla drept „G.d.A”. E adevarat, performanta Stelei din 1986 este apogeul istoriei fotbalului românesc. Singurul aur, cu adevarat. Dar generatie, mon cher... Mai degraba o întâmplare. Sa vedem ce fac acum auritii generatiei anilor '90. Exceptând derapajele de tinerete ale adevaratului lider al generatiei, Gica Hagi („noi vrem statui”) si poate ale cumnatului Gica Popescu, în special, dupa nefericita condamnare, majoritatea stau la locurile lor. Majoritatea se cere îndreptatita sa conduca fotbalul românesc. Primul este Gica Popescu, cel care, înca fotbalist fiind, a conditionat revenirea la nationala de o licitatie preferentiala pentru o vila din Poiana Brasov. Apoi a intervenit scandalul de la alegerile din 2006, când Ionut Lupescu si-a tradat, împreuna cu aghiotantul sau, Florin Prunea, colegii de generatii pentru „inamicul public”. Mircea Sandu. Lupescu, care si-a tradat si noul stapân pentru o functie banoasa de la UEFA, a pierdut cu propriile arme. Cât despre Prunea, a ramas cel mai vocal reprezentant al asa-numitei GdA, în conditiile în care Hagi îsi vede de treaba, celalalt Gica face treaba buna la curtea marelui cumnat, Ionut probabil ca munceste de zor la donjonul din Nyon,îndrituitul portar al Generatiei a fost Bogdan Stelea, iar ceilalti traiesc din ceea ce le este la îndemâna, adica din amintiri. Un caz special este reprezentat de Dan Petrescu, cel care a avut rezultate remarcabile în munca de antrenor. Sa recunoastem ca cel numit „Big Dan” a reusit cel mai bun rezultat din istoria participarii românesti în Liga Campionilor (cu „Uimirea” Urziceni), ca a fost la un pas sa elimine Sevilla din Liga Europa (specialista competitiei). Am mai putea adauga ca echipa CFR Cluj, pe care o pastoreste, domina cu o autoritate zdrobitoare napastuitul fotbal românesc umilit recent de echipe din Kazahstan si Albania. Numai ca... mareata echipa a lui „SuperDan” a încheiat ultima grupa din Conference League (competitia lu'Peste din Europa) cu o singura victorie. În acea ultima victorie, 2-0 cu Jablonec, SuperDan si-a scos artizanii, Deac si Debeljuh, în ultimii zece minute, înlocuindu-i cu fundasi, pentru a-si pastra rezultatul. La ora actuala, Petrescu pare a fi favoritul FRF pentru a ocupa postul vacant de selectioner al nationalei. Petrescu este continuatorul tacticii traditionale a fotbalului românesc, Lucescu-A.Iordanescu-Piturca („c... în poarta si mingea la Hagi”), în timp ce Adrian Mutu vrea sa continue „revolutia” lui Mirel Radoi, care tocmai începuse sa dea firave roade. Petrescu ne întoarce la vremurile „Generatiei de Aur”, Mutu, sprijinit nu întâmplator de alt soi de presedinte în afara de Mircea Sandu, este exponentul continuitatii. La care vom ajunge, volens-nolens, si dupa un eventual intermezzo petrescian. Mutu are un pic de experienta în ceea ce priveste munca de selectioner (mult diferita în anii nostri de cea de antrenor de club), Petrescu nu are deloc. Si atunci ce preferam? Nostalgia unei generatii de vârf sau o continuitate la vârf?
