În articolul din numarul curent, voi continua prezentarea ideilor desprinse din conferinta sustinuta de Horia-Roman Patapievici la Bursa de Valori Bucuresti în 2016 (partea a 2-a si, partial, a 3-a). Bernard Mandeville (1670-1733) în a sa Fabula a albinelor (1723) demonstra ca viciile private (de exemplu, egoismul) pot fi transformate în beneficii publice. Nestiind înca sa foloseasca conceptul de capitalism, el a fost capabil sa descrie mecanismul acestuia, exprimându-l printr-o metafora, aceea a unui paradox moral. Ulterior, celebrul filozof moral si economist scotian Adam Smith (1723-1790) atribuia trei elemente definitorii pentru a contura ideea de prosperitate. Este vorba de comert, diviziunea muncii si cooperare voluntara. Interesant este faptul ca viziunea smithiana elimina apriori existenta unui plan deliberat al cuiva omniscient care sa dea ordine si sa planifice dintr-un „turn de fildes”. Nici el nu stia cu precizie ce anume îi anima pe indivizii liberi sa produca prosperitate într-un mod neintentionat de vreun organ de planificare sau control. Însa, ce este cu adevarat interesant, vine pe filiera unei cercetari de astronomie aparuta postum. În acea lucrare, Smith vorbeste despre o anume mâna invizibila care tine laolalta satelitii planetei Jupiter (adica, în terminologie contemporana, forta gravitationala). De aici, Smith arata ca urmarirea interesului personal al fiecarui membru al societatii face ca, între ei, lucrurile sa functioneze într-un soi de ordine neintentionata, ca si cum acea mâna invizibila (idee preluata din astronomie) i-ar coordona. Ideea fundamentala e ca avutia natiunilor se poate genera în conditiile existentei si prezervarii unui asemenea tip de ordine. În contrast cu cei doi gânditori anteriori, Marx (1818-1883) încearca sa explice istoria prin apelul la resorturi si idei economice. Pentru el, capitalismul nu este altceva decât un mod de productie, un sistem compus din mijloace de productie (instrumente) si relatii de productie (interactiuni de punere în miscare a instrumentelor). Contrastul dintre capitalisti si proletari este evident, devine o lupta de clasa. Profesorul german Werner Sombart (1863-1941), spre deosebire de Marx, arata ca între capitalisti si proletari exista o forma de cooperare regulata, nefunctionând pe premisele marxismului clasic, cel al jocului cu suma nula, ci ca o interactiune sociala prin intermediul pietei. În acest fel, ideea de lupta de clasa este eliminata inconturnabil. Forma capitalismului este aceea a unui sistem care functioneaza pe baza de initiativa privata, schimb, cooperare si interactiune prin intermediul pietei si mecanismelor acesteia. Acest sistem este animat de un anumit spirit. Spiritul acesta este definit printr-o serie de concepte morale si institutionale (avaritie, egoism, sete de profit, rationalitate economica, competitie). Prezinta o distinctie clara între burghez si antreprenor, primul fiind un tip de capitalist târziu. El gândeste capitalismul exclusiv în congruenta cu civilizatia modernitatii, elementul central fiind dat de combinatia dintre stiinta-tehnologie-inovatie. Economistul austriac Joseph Schumpeter (1883-1950), prin celebra metafora a „distrugerii creatoare”, întelegea capitalismul ca economie de piata libera în care are loc un proces evolutiv de inovare continua. Teoria economistului francez Leon Walras (1834-1910) demonstra ca starea fireasca a economiei este aceea a dezechilibrului care tinde sa se echilibreze, însa esueaza mereu. Esecul este determinat de existenta si interventia inovatiei. Asadar, sistemul capitalist schumpeterian era construit în jurul conceptului de antreprenor, deci pe inovatie. Conform acestuia, un sistem capitalist care sa functioneze impecabil ar fi unul fondat pe economie de piata libera, laissez-faire (non-interventionism total din partea statului) si standardul-aur (valoarea monedei nationale e determinata de cantitatea de aur detinuta). Mai departe, H.-R. Patapievici defineste societatea ca fiind un tip de ordine spontana institutionalizata neintentionata sau neplanificata. Ea contine intentiile tuturor membrilor societatii, însa fara sa le aduca vreo atingere. Astfel, ea nu este nici o constructie naturala, nici legiferata. E absolut necesar ca ordinea organizata (statul, armata) sa fie diferita de cea spontana a societatii, prima decurgând si provenind din a doua. Nobeliatul în economie din 1974, Friedrich August von Hayek (1899-1992) ofera doua exemple de ordine spontana: dreptul civil si penal si piata. Potrivit acestuia, piata aloca resursele limitate sau rare si diviziunea muncii. Fundamentele pietei sunt date de existenta competitorilor. Cu alte cuvinte, exista o competitie a modurilor diferite de valorizare, una care se rezolva prin armonizarea data de existenta schimburilor care anuleaza ideea marxista a jocului cu suma nula. Mai mult, piata este un sistem de comunicare (prin intermediul cadrului legal si al preturilor) care armonizeaza interesele atomice din societate. Cunoasterea dispersata (cunoastere tacita în termenii lui Michael Polanyi) este acel tip de cunoastere care nu poate fi exprimata printr-un sir finit de cuvinte si expresii, care nu se poate învata dupa un manual. Ea este încorporata în practici, e dobândita numai prin exersare si încercare. Poate cineva sa învete sa cânte la vioara doar citind un manual? Este evident ca e nevoie de mult mai mult decât o simpla întelegere rationala. Inima sus! Aurelian-Petrus Plopeanu este cercetator CS II dr. habil. al Departamentului de Stiinte Socio-Umane, Institutul de Cercetari Interdisciplinare din cadrul Universitatii „Alexandru Ioan Cuza” din Iasi si cadru didactic asociat al Facultatii de Economie si Administrarea Afacerilor
