Sfânta Împartasanie nu este un premiu acordat elevilor sârguinciosi, nici coronita ce încununeaza pe luptatorul întru cele ascetice. Este, în primul rând, leac de tamaduire trupeasca si sufleteasca. De aceea, respectând anumite rigori duhovnicesti - atunci când se impune oprirea de la împartasire mai ales pentru lipsa pocaintei si a dorintei de îndreptare -, uneori a spune unui om "schimba-ti viata si dupa aceea vino sa te împartasesti" poate echivala cu decizia unui medic care ar trimite pacientul acasa sa se vindece, mai întâi, si abia apoi sa revina la cabinet pentru a i se prescrie un medicament pentru boala de care sufera! În aceasta problema este extrem de important discernamântul duhovnicului. Acesta trebuie sa caute mereu încredintare în inima sa pentru deciziile luate. *** Unii tâlcuiesc si acum într-un mod gresit o rugaciune a Sfintei Liturghii în care se spune, cu putin înainte de momentul împartasirii: "Si ne învredniceste, prin mâna ta cea puternica, a ni se da noua Preacuratul Tau Trup si Scumpul Tau Sânge si, prin noi, la tot poporul", cum ca aici ar fi un argument cum ca, daca se împartaseste slujitorul altarului, atunci s-ar împartasi, astfel, si cei care nu se cumineca propriu-zis, dar sunt prezenti la slujba. Or, este aberant a sustine ca te poti împartasi prin intermediul altcuiva. (Asta ne aduce aminte de gluma aceea amara, ca "sampania este bautura clasei muncitoare... dar pe care o bea prin reprezentanta ei, burghezimea!"). Relatia cu Dumnezeu, chiar daca mijlocita, nu se poate "consuma" exclusiv prin intermediari; dupa cum ea nu se poate epuiza nici doar la nivel privat, personal, ignorând dimensiunea comunitara. *** Împartasania nu se da celui cuminte si moraliceste impecabil, dar cu pretentia ca "i se cuvine", ci se da celui ce este în permanenta stare de pocainta, care are constiinta ca a "cheltuit în pacate viata lui" si care, la fiecare Sfânta Liturghie, reface traseul fiului risipitor, de la chinuitoarele roscove ale unei existente (înca) în afara lui Dumnezeu la negraita veselie a Cinei la care se jertfeste "vitelul cel îngrasat" (Luca 15, 23). *** Nici un credincios nu se poate apropia de Trupul si Sângele lui Hristos - noul Pom al vietii, daca are aceeasi atitudine ca protoparintii nostri, constituita din a te ascunde, a nu marturisi, a da vina pe altii si a nu te cai. Asa cum Adam si Eva s-au ascuns de Dumnezeu dupa ce au comis ceea ce numim pacatul originar, tot asa exista o tendinta si în noi de a ne ascunde pacatele noastre, ca si cum am putea ascunde ceva de Hristos (v. Ioan 2, 23-25). Daca cineva se ascunde de Dumnezeu, fie nemarturisind la spovedanie pacate savârsite, fie nechemându-L pe Domnul în viata de zi cu zi, în toate ale sale, atunci nu este vrednic a se împartasi. Apoi, chiar si daca se marturiseste, îsi recunoaste pacatosenia si îsi pune viata înaintea lui Dumnezeu fara a se ascunde în vreun fel, dar da vina pe altii pentru cele savârsite (pe mediul în care a crescut, pe influenta familiei, pe contextul social etc.), atunci tot nu este vrednic a se împartasi. Dupa cum nu se poate împartasi cel care nu se caieste pentru pacatele savârsite, care nu arata ca vrea sa-si schimbe viata, care nu alege sa traiasca în Hristos. *** "Cerberii sfântului potir" îi numea Parintele Roman Braga pe cei care nu înteleg ca participarea credinciosului la Sfânta Liturghie nu poate fi deplina decât daca acesta se si împartaseste. Ca nu toti înteleg, ca nu toti vor sau cauta a se pregati în acest sens, e o parte din adevar. Cealalta parte, cea mai consistenta, îi revine preotului care nu se straduieste sa-i aduca pe credinciosi la constiinta unei vieti duhovnicesti care sa le permita a raspunde pozitiv la chemarea: "Cu frica de Dumnezeu, cu credinta si cu dragoste, apropiati-va!" Rolul celui care aduce sfântul potir la momentul amintit între usile împaratesti nu se reduce doar la acela de a veghea ca nu cumva cineva sa se apropie fara pregatirea adecvata (incluzând spovedania, în urma careia duhovnicul sa-i dea binecuvântarea de a se împartasi). Daca se reduce doar la atât, atunci Parintele Roman Braga avea dreptate, nu e preot, e cerber. Daca însa preotul se si straduieste ca aceia pe care-i pastoreste sa nu trateze nici cu indolenta, nici cu pseudo-evlavie, ci sa înteleaga importanta primirii Sfintelor Taine, atunci el îsi ia cu adevarat în serios rolul de "iconom al tainelor lui Dumnezeu" (I Corinteni 4,1).
