Argumentatia autorului în favoarea editarii stiintifice a textelor vechi se sprijina în acest foileton pe prezentarea unei initiative nefericite de a edita Pravila de la Govora (1640), monument important al vechii culturi românesti. Aceasta trecere de la o grafie, cea chirilica, slefuita timp de câteva sute de ani, la alta grafie, cea latina, nu a fost ceva simplu. O prima consecinta negativa a fost perpetuarea, decenii întregi, aproape întregul secol al XIX‑lea, a numeroase propuneri de grafii de tranzitie foarte diverse, ceea ce au tulburat mult apele, grevând asupra eficientei comunicarii publice. În acelasi timp, a aparut o problema specifica a filologiei românesti, si anume nevoia de a interpreta corect, pe de o parte, textele chirilice care implica o competenta în paleografie chirilica si, în mod surprinzator, mult mai dificila sarcina de a interpreta textele tranzitiei, fiindca tocmai acestea din urma sunt mai greu de editat. Pravila de la Govora (1640) Dar nu despre aceste texte cu grafie latina de tranzitie as vrea sa vorbesc, ci despre textele bisericesti tiparite secole de‑a rândul cu caractere chirilice. Aceasta este tinta mea. Asadar, afirm ca editarea critica trebuie facuta în cunostinta de cauza, de catre filologi, sau de oricine altcineva, care îsi însuseste si aplica principiile filologice. Aceste principii reclama cunoasterea foneticii istorice, cunoasterea dialectologiei, cunoasterea limbii române actuale, dar si a istoriei limbii române. Doar folosirea instrumentelor adecvate, poate asigura refacerea si restituirea unui text autentic. O astfel de editare critica are ceva în comun cu reconstructia unei biserici sau reconstructia unei icoane. Refacerea unei biserici de patrimoniu, cum ar fi Arbore, sa zicem, sau oricare alta, Humor sau Voronet, ori refacerea unei icoane vechi, nu este facuta la întâmplare si de catre oricine. Este facuta de un specialist, care trebuie sa stie chimie, care nu foloseste materialele de ultima ora de la fondul plastic, cu mult aur si culori vii, ca sa înfrumuseteze originalul. Sa înfrumuseteze ce? Un obiect de patrimoniu? Daca simte chemare, n-are decât sa faca el însusi altceva, adica o alta icoana. Tot asa, cine iubeste si respecta un text vechi nu are dreptul sa-l mutileze, ci trebuie sa îl reproduca cu grija, sa îl reconstituie, sa-l refaca exact în autenticitatea lui. Vreau sa evoc aici exemplul negativ al „colegilor”, de la Râmnicu Vâlcea care au editat Pravila. Am argumentat pe larg, într‑un articol din „România literaraˮ dezastrul reprezentat de aceasta publicatie. Este vorba despre celebra Pravila de la Govora, prima pravila completa, tiparita în limba româna la 1640. Filologii de profesie n-au îndraznit pâna în urma cu 150 de ani sa se apropie de acest text, care pune probleme foarte dificile. A îndraznit însa, iata, un grup de „culturaliˮ locali, niste ageamii, inconstienti, caci altfel nu pot sa le spun „Autorulˮ îngrijirii textului este un anume parinte Mateescu, care se prezinta drept profesor de limbi clasice la seminarul de acolo. Coropcareala s‑a facut sub binecuvântarea ierarhului locului, cu participarea a sefului judetean de la Cultura si a altor asemenea persoane „pricepute”. Toti acestia s-au gândit sa editeze ei Pravila, mutilând-o în deplina libertate, adica schimbând cuvintele, modernizând lexicul si sintaxa, adaptând întelesurile etc. Amuzant si/sau sinistru este si faptul, pe care l‑am aflat din „lansarileˮ copioase pubicate pe net, ca mica afacere a fost facuta din banii publici prevazuti pentru celebrarea Centenarului! Ajungându‑le la cunostinta, probabil, criticile care li s‑au adus, faptuitorii au retras, pare‑se, din circulatie aceasta carte si bine au facut; dar, totusi, pacatul a fost savârsit, el trebuie numit cu cuvintele care i se cuvin, adica o impietate si o impostura. Imaginati-va ce ar fi însemnat daca am fi vrut sa refacem „cu mijloace localeˮ pictura de la Manastirea Probota, care a fost refacuta acum câtiva ani de o echipa de experti japonezi. Ce‑ar fi fost sa dam lucrarea pe mâna unei persoane pioase si pline de bune intentii, dar fara nici o calificare superioara, zugravul locului, sa spunem. Acesta s‑ar fi dus pâna la magazinul satesc, ar fi cumparat niste culori de acolo si ar fi facut o pictura noua, mai frumoasa, în opinia lui si a comanditarilor sai, decât fusese originalul, obscur si înnegrit de vreme. Ar fi fost, desigur, o crima. O mica, nevinovata crima, iesita din bune intentii. Sigur, textele vechi au ceva deosebit de icoane si de fresce. Nu vorbim aici de conservarea propriu-zis fizica a unei carti, acesta este un aspect important, dar care nu ne intereseaza în acest context. Este vorba de restaurarea si repunerea în circulate a textului cartii, adica a continutului sau spiritual. Daca ai ratat o editie, textul originar nu se distruge, slava Domnului, el ramâne acolo intact, pentru mai târziu. Nu se mutileaza fizic si îsi va astepta editorii cuveniti, pe care îi merita. Aceasta este, pe scurt, editarea stiintifica. Altceva este diortosirea. Domnii de la Râmnic spun ca publicat o editie „diortosita de parintele Petru Mateescuˮ. Prin „diortosire”, parintele Petru Mateescu întelege sa rescrie el textul din secolul al XVII‑lea asa cum îi permite putinatatea mintii si a talentului cuviosiei‑sale, sa introduca neologisme nepotrivite, sa înlocuiasca slavonismele cu cuvintele neologice etc. Scopul acestei operatii de mutilare a textului ar fi sa îl ajute pe cititorul de astazi sa înteleaga continutul textului vechi. Rezultatul este, de fapt, nul, caci un cititor obisnuit, daca ar vrea sa înteleaga mai bine canoanele Bisericii, ar apela la editii recente, autorizate, ale Pravilei. Or, „diortosirea” înseamna cu totul altceva. Cuvântul ca atare se gaseste în uz înca din secolul al XVII-lea, vine din limba greaca si face de fapt parte dintr‑o familie lexicala mai extinsa: diortosire ‘corectura, îngrijire editoriala a unui text’, diortositor ‘corector, îngrijitor de text’, a diortosi ‘a corecta, a îngriji un text în vederea tiparirii’. Acestea erau denumirile curente în secolele trecute pentru activitatea specifica a unui corector. Diortositorul nu era un simplu scrib, de regula era o persoana instruita. Un exemplu cunoscut de diortositor din epoca veche este Mitrofan, colaborator apropiat al lui Dosoftei în prodigioasa activitate tipografica de la Iasi a marelui mitropolit. Refugiat dupa exilarea în Polonia a stapânului sau, Mitrofan se va refugia în Îara Româneasca, unde va ajunge chiar episcop la Buzau. Între numeroase alte carti tiparite la Snagov si Bucuresti, Mitrofan si‑a înscris numele ca dirotositor si „mester al tiparelorˮ pe ultima pagina de la Biblia de la Bucuresti (1688). *Prezentul text reprezinta substanta unei comunicari prezentate în cadrul Simpozionului International „Local si universal în Ortodoxia româneasca. Credinta - Unitate - Identitate”, Iasi, 9-11 mai 2018, organizat de Mitropolia Moldovei si Bucovinei, în colaborare cu Facultatea de Teologie a Universitatii „Alexandru Ioan Cuza” din Iasi. Eugen Munteanu este profesor universitar doctor la Facultatea de Litere, Universitatea „Alexandru Ioan Cuza” din Iasi
