Dupa atâta timp, unul al crizei politice, declansata tocmai de cei - toti, fara exceptie - care ar vrea sa para „victime” ale ei, daca nu (cum pozeaza majoritatea lor) si „salvatori” ai nostri, ai tarii, din urmarile acestei tevaturi de durata, ni se vorbeste despre „iminentul final fericit” si „îndelung negociat”: al guvernarii „rotative”. Cu aerul unei miraculoase solutii, sinteza de sacrificii, întelepciune si decizie rezonabila, din partea tuturor artizanilor acestei „paci”, pe care unii, din pacate, prea destui o viseaza deja himeric domnind peste urmatorii sapte ani. Asa sa fie oare? Asistam la punerea unei temelii de stabila si rodnica, da, colaborare a „stângii” cu „dreapta”, de dragul „poporului” votant? Sau, dimpotriva, abia acum se face caz de un cât se poate de precar „armistitiu”, în al carui, cum sa-i spun, „decoct” multe mocnesc si… dospesc, „promitatoare” în felul lor pentru cam tot ce va sa vina? Ultimii „pasi” (seria lor înca nu e încheiata la ceasul însemnarilor de fata) ai simetricelor miscari de apropiere ale celor doua camarile de partid, a lui Cîtu si a lui Ciolacu, au fost (si vor continua sa fie, pâna la, ca si dupa învestire) si cei mai plini de ascunzisuri, de cabrari si de „fente”, în care se pot de pe acum întrevedea si rezervele de toxine ale viitorului „proaspat” înjghebatei mezaliante politichianiste, ba chiar si mai rau: si perspectivele de „armonie” complice, mai toxica decât orice altceva, derivata din pomenitul „armistitiu”, doar mediatic, propagandistic ambalat drept „salvator”. Las deoparte mai mult decât „ipoteza” (pentru care au fost si sunt atâtea semne) unei planificari, din timp a „crizei”, ca sa se scape din incomoda coalitie cu USR. „Atractia” reciproca dintre PSD si PNL nu vine din vreun „sarm” târziu descoperit, dinspre ambele parti, nici din ce stie ce întelegere rationala a dificilei situatii a tarii (la care cine altii decât tot ei au adus-o): nu, nici vorba, desi asta le este jocul „de scena”, ci din tot felul de interese, si ale unora, si ale celorlalti, dar - cu o singura exceptie - nu aceleasi. Si tocmai de aceea metafora militara a „armistitiului”, nu ca sfârsit si iesire „din criza”, ci ca prag al adâncirii si cronicizarii ei, sub aparente târâs-grapis cosmetizate: retoric, mediatic, „filantropic”, tot atâtea machiaje menite sa prosteasca electoratul. Primele „mutari” - semnal pe taraba „ofertelor” din mariajul politic în prag de oficializare au aparut deja. Ciolacu si ai lui au batut saua impozitarii progresive, a majorarii pensiilor si alocatiilor, a plafonarii facturilor, obisnuitul lor repertoriu, de vorbe, nu de fapte, ele, atât de departe de realitatile saraciei noastre (prielnica lacomiei „specialilor” intangibili si a „furnizorilor”, prin TVA si parazitilor statului). De cealalta parte, a „echipei câstigatoare”, e usurarea adusa de USR-„exit”, plus bezelele - „cota unica” de impozitare - destinate parvenitilor si învârtitilor, abonati la contracte (cu dedicatie, neaparat) cu statul. Si exceptia unificatoare în concubinajul stânga-dreapta? Pai, care altul decât PNRR-ul mijind la orizont si pentru „revizuirea” caruia PSD-ul „ciolacian” se arata asa de diligent, gata sa mearga cu „petitiunea” la Bruxelles, în vreme ce ai lui Cîtu spera sa ramâna pe voia lor: sa taca si sa faca cum le-au promis protejatilor. Cu binecuvântarea lui Iohannis si un Ciuca, cu noduri „înghitit” de Florin - „resemnatul” ranchiunos (si gata oricând de vreun viraj anti-Cotroceni), se întrevede o „pace” plina de mârâieli, de muscaturi… „amicale” si lacome complicitati. Nicolae Cretu este profesor doctor în cadrul Facultatii de Litere, Universitatea „Alexandru Ioan Cuza” din Iasi, critic si istoric literar
