Era o situatie aproape incredibila. E ca si cum ai accepta la un concert de opera pe cineva care nu are voce decât de cântat sub dus, doar ca sa primeasca si acela un salariu, din mila, din compasiune sau vreun interes. De fapt nu cred ca exagerez daca zic ca în asta constau de fapt esecurile pe banda rulanta din toate domeniile de activitate din aceasta tara: lipsa de profesionalism a oamenilor. Zilele trecute am petrecut câteva zile undeva, într-un sat de la poalele muntilor. Seamana acest început cu cel al Scrisorii pierdute de Caragiale: „În capitala unui judet de munte, în zilele noastre”... E un fel de coincidenta, ce-i drept, desi lucrurile adevarate tind sa se repete în timp. Si cum stateam eu acolo si îmi faceam de lucru, deodata se aude ca din cer vocea unui preot, apoi a unui dascal, sunete si cântari bisericesti. Cuprins de extaz îmi ridic ochii în sus, gata sa cad în genunchi si sa ma afund în rugaciune. Dar îmi dau seama ca vocile se auzeau de fapt dintr-un difuzor instalat la intrarea în biserica, la câteva sute de metri departare. Modernitatea a ajuns si acolo, preotul, om deschis la tot ce e nou, harnic si inventiv, a instalat pe clopotnita un difuzor de mare putere îndreptat înspre sat, astfel încât toti cetatenii sa auda slujba, fie ca sunt sau nu prezenti în lacasul sfânt, fie ca vor sau nu vor. Astfel, în fiecare zi în care este vreo activitate la biserica absolut toti cetatenii micului sat vor auzi câteva ore bune cuvintele sfinte, predica si cântarile. Doar cei plecati din localitate, care sunt în padure dupa lemne sau sunt surzi vor fi privati de aceasta delectare. Practic aproape în fiecare zi în sat e concert live! Cine zice ca la tara e liniste si plictiseala se însala. Mi-am reluat activitatea de mai înainte, dar foarte curând, fara sa îmi dau seama, m-am pomenit fredonând împreuna cu preotul si dascalii cântecele bisericesti si rugaciunile auzite la difuzor. Iar asta a continuat si în ziua urmatoare. Am zis „dascalii” si nu am gresit. Erau doi dascali, desi comunitatea era una mica, cu doar câtiva locuitori, si aceia în majoritatea lor batrâni. Unul dintre aceia era magistral, avea o voce de invidiat, lansa în eter niste triluri divine, chiar era bun si de emisiunea Românii au talent, cu siguranta ar fi ajuns acolo cel putin în semifinala. Celalalt dascal însa, mai tânar dupa voce, era, sa-mi fie cu iertare, sub orice critica, varza, la furat. Era atât de strain de tot ce înseamna cântare, note muzicale, inflexiuni, tonalitati ca n-ar fi trecut nici de faza preliminara de culise a candidatilor la vreun concurs comunal de talente vocale. Nu avea nicio legatura cu strana, strica toata atmosfera, tot mesajul religios, toata slujba. Vocea lui era a unui copil ajuns acolo printr-o greseala, întâmplare nefericita, sau pus de cineva anume ca sa-si bata joc de enoriasi. Mi-l imaginam cu o fata de Nica a lui Stefan a Petrei, pus pe sotii, cu microfonul furat de la preot si ascuns pe sub o banca, hlizindu-se cu alti strengari pe seama noastra. Nazbâtii de care fac multi copii. Parea pe alocuri o comedie, ca omul executa intentionat scalâmbaielile acelea vocale ca sa faca lumea sa râda, altfel nu-mi explic. Noroc ca nu cânta doar el tot timpul, din când în când intervenea dascalul cel talentat care mai recupera din emotie si aducea credinciosii pe drumul cel bun. Preotul avea si el o voce frumoasa si impozanta si reusea sa echilibreze lucrurile. Totul însa se ruina când venea din nou pe scena imberbul cântaret care, pus parca la munca cea mai plictisitoare, izbucnea în lalaieli si în falseturi de îti venea sa te urci în copaci. Într-un final s-a acoperit nefericitul concert în sunete de clopote care au sters totul cu buretele. Difuzorul s-a închis si au reînceput sa se auda cântecele primavaratice de pasari, porcii, gainile si restul sunetelor specifice de tara. Extrem de intrigat de momentele penibile din timpul slujbei, m-am interesat cine era si ce cauta vocea afona de mai înainte. Am aflat ca era, bineînteles, un apropiat al preotului adus acolo „ca sa manânce si el o pâine”. Adevarul m-a izbit în fata: pâna aici se ajunge cu lipsa profesionalismului, chiar si la biserica unde îti trebuie har, daruire, sacrificiu! Chiar si aici sunt adusi oameni cu pile, lipsiti de cele esentiale necesare desfasurarii muncii. Era o situatie aproape incredibila. E ca si cum ai accepta la un concert de opera pe cineva care nu are voce decât de cântat sub dus, doar ca sa primeasca si acela un salariu, din mila, din compasiune sau vreun interes. De fapt nu cred ca exagerez daca zic ca în asta constau de fapt esecurile pe banda rulanta din toate domeniile de activitate din aceasta tara: lipsa de profesionalism a oamenilor. Dupa acelasi calapod, dar din alt domeniu, am râs cu hohote la declaratia unui reprezentant al autoritatilor guvernamentale însarcinat cu recensamântul populatiei, aflat acum în plina desfasurare, care a spus din prima zi ca platforma online dedicata autorecenzarii „nu a fost proiectata pentru un trafic prea mare” (!!!...). Exact asa! Pur si simplu! Tu vrei sa ai o implicare cât mai numeroasa a populatiei în autorecenzare, dar nu proiectezi platforma pentru un trafic mare? Omule, de unde vii, unde te duci, pe ce lume traiesti?! De fapt întrebarea care ar trebui sa se puna este: Cine l-a adus pe asta aici? Ca sigur n-a venit singur. Ce sa mai zic ca pe lânga problemele frecvente de conectare la site-ul pomenit, de salvare sau de încarcare a paginilor, marii specialisti în IT anume selectati pentru asa ceva au scris întregul formular destinat cetatenilor români, într-o limba dubla, în rom-engleza, si cu greseli penibile de scriere. Stiam ca românii sunt dintre cei mai tari când e vorba de calculatoare din lume, dar parca pentru tara lor, în acest proiect, au fost alesi doar africani... Chestionarul apare drept „Questionnaire”, versiune este „version”, cuprinsul este „Table of Contents” si tot tacâmul lingvistic „universal” pe care orice taran român îl stie din nastere: Interview Volume, sections, questions answered, not answered questions, warnings, errors, questions with comments, si multe altele. Raspunsurile sunt doar cu Yes si No. Cetatenia noastra este „Romania”, nu româna, iar etnia e de „roman”, nu de român. Adevarati urmasi ai Romei! Ce sa mai zic de diacritice, un amanunt inutil pentru ei. La religie, de exemplu, scrie simplu, fara „caciulitele” necesare, „Ortodoxa (Biserica Ortodoxa Romana)”, la fel si la „Judetul IASI”. Acum parca vad ca vine cu tupeu un reprezentant al autoritatilor religioase si/sau guvernamentale cu ceafa groasa care zice cu emfaza: Si care-i treaba, dom’le?! Ce daca baietul ala nu cânta frumos, important e ca citeste mesajul Domnului clar si pe întelesul tuturor. Asta conteaza, nu? Se întelege ce zice. La fel si cu Questionnaire-ul pentru recensamânt, „Interview” e clar ca înseamna interviu, ca doar nu e altceva, „Errors”, cine nu stie ce înseamna asta, „comment”, la fel. Iar cu „roman”, „judetul” si alelalte, hai sa fim seriosi, e la mintea cocosului!... Si cu asta ti-a închis gura. Ei sunt buni, noi suntem rai ca tot timpul criticam... Ia, ciocu’ mic! Briscan Zara este scriitor si publicist
